În ciuda evoluției civilizației și dezvoltării culturale, moartea aproapelui nu ne lasă fără reacție. Chiar așa, la vremuri post-pandemice și de război apropiat, vremuri în care moartea a devenit simplă cifră publicitară, nu suntem indiferenți ... sau chiar, chiar dacă nu trece moartea prin noi, nu gustăm fericiți din strășnicia ei.
Unii spun că e un soi de artefact din lumea sălbatecă în care am trăit cândva, ca omenire. Eu cred că e fulgerul care ne-a rupt de Rai. De aceea Părinții Bisericii nu o numesc dușmanul vieții - acela rămâne diavolul în multiplele sale ipostazieri - ci o identifică drept mecanismul prin care păcatul ne pedepsește; un soi de punte de despărțire, un prag care ține întunericul departe de lumină.
Poate de aceea doare, doare cumplit sau abia schițat, dar doare Doare ... și pentru că nu prea mai avem ce face când omul intră în punga de regresie a morții. Decât dacă avem activată credința ... Forța aceea despre care ne este tot mai greu să vorbim sau să scriem ca să nu fim socotiți mutanți într-o lume ce și-a pierdut cu totul ingenua curăție a gândirii.
Credința ne învață că viața noastră e luminată de Înviere, este cu fiecare pas mai aproape de Înviere Cum să spui asta copilului care-și pierde părinții, ori părintelui ce-și pierde copii? Devine extrem de dificil și poate că ar trebui să tăcem mai mult pe seama plecărilor - morți și să girăm cu rugăciunea fierbinte nădejdea în a Doua Venire, aceea în care nădăjduim liberarea noastră de moarte.
Recitesc de ani buni predicile de înmormântare de odinioară. Fie că vorbesc de Zaharia Boiu, de Samuel Micu ori Ioan Berariu, de oricare discurs de doliu parcurs tehnic sau emoțional .... toate mi-aduc aminte de omul plecat și de Dumnezeu Care-l așteaptă.
Nu suntem în război cu Iisus Hristos Sau, mă rog, El nu se războiește cu noi, nu e un Dumnezeu ambițios dispus să facă orice ca să ne învingă. Nu. Nu ne vrea învinși. Iar moartea noastră nu îl bucură ... nici boala și nici suferința. Ele sunt dălți de caracter - cioplind transparența noastră - dar nu cu brutalitate și obstinație de învingător. Din acest motiv am descoperit că Biserica învăluie mereu în cuvinte de lumină ceea ce vederea noastră pare că învăluie în întuneric.
În Viețile Sfinților, ori în paraclisele lor (Canoanele specifice slujbelor lor), moartea este prezentată drept un liman de lumină Dacă ar fi să ne recitim poveștile fundamentale, ”Făt Frumos din Lacrimă” se ascunde pe Insula Paștelui să-și vindece moartea ce pare că nu-l poate ocoli. Sau în ”Tinerețe fără Bătrânețe și Viață fără de Moarte”, descoperim că nu moartea ne face vulnerabili, ci viața fără conținut, pe săturate ... fără a sătura nimic din nevoile noastre fundamentale ... inclusiv nevoia de moarte. Pentru a nu ne reduce la un morman de dureri și oase stinghere. E semnul că viețile noastre sunt dăruite pentru a fi trăite și murite. Că viața fără de moarte e urâtă, o caricatură de veșnicie.De aceea trebuie să ne întrebăm des, cât mai putem să ne punem întrebări Ce anume dăunează grav morții mele? Cum îmi construiesc nemurirea, dinaintea unei morți care a devenit prezentare de procente și fracție de imagine? Cât de important este Dumnezeu în care mă laud că știu să cred?
În concluzie ... Limanul cel mai presus de lume, Ierusalimul ceresc - incredibil iconizat în altarele Ravenei - nu este pentru fricoși și lipsiți de rațiunea vieții veșnice. Nu poți crește într-un Cer în care nu crezi; de unde greutatea incredibilă a pământului din noi.Unii dintre cei plecați ne dovedesc, destinși, că nu regretă plecarea ... sunt cu Dumnezeu din timpul vieții.
Pentru ei nu se schimbă nimic.
Părintele Constantin NECULA
