Ce presupune îngrijirea bolnavilor?

Boala se poate vindeca prin credinţă, prin rugăciune, prin căinţă sinceră. Însă, nu trebuie să pierdem aportul nostru în ceea ce priveşte îngrijirea bolnavilor. Ne răsună în minte strigătul disperat al slăbănogului de la Vitezda: “Doamne, nu am om, ca să mă arunce în scăldătoare” (Ioan V; 7). Acel slăbănog poate fi oricare dintre noi. Acel om poate fi oricare dintre noi. Cei care suferă au nevoie de prieteni adevăraţi, au nevoie de persoane demne de încredere, care să le împărtăşească durerea, care să le aline suferinţa prin cuvinte de mângâiere, de încurajare şi prin fapte concrete.

În clipele de suferinţă se poate întâmpla să asistăm la o oscilare a omului în credinţă. În mintea sa se nasc unele întrebări, care duc la îndoială: “De ce a trebuit să se abată asupra mea această boală? De ce tocmai eu a trebuit să fiu încercat? De ce Dumnezeu a îngăduit acest lucru având în vedere că nu am greşit nimănui, ci m-am străduit doar în săvârşirea binelui, ajutându-i mereu pe cei din jurul meu? De ce? De ce?” În astfel de momente de cumpănă trebuie să ne gândim la faptul că orice biruinţă se obţine doar prin sacrificii, doar prin suferinţă. Drumul spre înviere trece prin moarte. Drumul spre moarte trebuie parcurs cu crucea “în spate”. De altfel, încă de la naştere omul se angajează pe drumul crucii spre mormânt şi spre viaţa de dincolo de moarte. Cât de sugestiv se exprima Î.P.S. Irineu al Alba-Iuliei: “Ne-am născut ca să murim şi murim ca să trăim”. Moartea nu este un sfârşit, ci reprezintă începutul fericirii. Sau al osândei. Depinde în ce mod parcurge omul drumul vieţii pământeşti: mergând pe calea binelui/a luminii sau pe calea răului/a întunericului. Boala constituie o componentă a acestui drum, este o staţie sau poate fi un însoţitor al omului pe acest drum. Este o etapă în cadrul procesului mântuirii sufletelor noastre, este un prilej de a ne purifica sufletul şi trupul în vederea mântuirii. Suferinţa pământească – trăită în credinţa în Dumnezeu – conduce spre fericirea cerească.

Trebuie menţionat faptul că o persoană bolnavă se poate vindeca şi prin credinţa celor care o înconjoară cu dragoste, cu prietenie. Ne aducem aminte, în acest sens, de vindecarea slăbănogului din Capernaum (Marcu II; 1-12). Vedem patru bărbaţi care purtau pe braţele lor un slăbănog, un om aflat în suferinţă, care avea nevoie de cineva să-l arunce în “scăldătoarea vindecărilor”. Cei patru ajung cu bolnavul la casa în care Domnul Iisus Hristos propovăduia Evanghelia, dar nu pot să intre de mulţime. Oamenii nu deznădăjduiesc; vor să-şi ajute aproapele. Plini de credinţă, ne dau un model de prietenie adevărată, un exemplu de prietenie izvorâtă dintr-o iubire sinceră, din dorinţa de într-ajutorare: “ne vom urca pe acoperişul casei şi de acolo îi vom da drumul în camera în care se află Învăţătorul”. Ar fi putut să se oprească din elanul lor atunci când mulţimile îi împiedicau să intre; dar nu o fac. Acest fapt le insuflă un curaj şi mai mare. Într-adevăr, Mântuitorul apreciază credinţa şi devotamentul lor, punând capăt suferinţei sufleteşti şi trupeşti a slăbănogului: “Fiule, iertate sunt păcatele tale! Scoală-te, ia-ţi patul tău şi mergi la casa ta”. Mai întâi îi tămăduieşte sufletul de păcate şi apoi trupul de boală; smulge răul din rădăcină.

Tot aici putem încadra şi episodul învierii fiicei lui Iair. Acesta Îl roagă – în genunchi – pe Iisus să vină în casa lui, întrucât singura lui fiică era “pe moarte” (Luca VIII; 41-42). Remarcăm următoarea idee: Iair nu se roagă pentru sine, ci pentru altcineva: se roagă pentru fiica lui. Este un lucru – afirmă Î.P.S. Antonie Plămădeală – care trebuie să ne reţină atenţia, deoarece episodul justifică importanţa rugăciunilor făcute pentru semenii noştri şi, implicit, rugăciunile pe care preoţii le săvârşesc pentru credincioşi. Aceste rugăciuni – însoţite de credinţă şi nădejde – implică iubire, compasiune, generozitate, dăruire, iar Dumnezeu ţine întotdeauna cont de astfel de sentimente. Dovadă stau cuvintele Sale adresate lui Iair: “Nu te teme; crede numai şi se va izbăvi” (Luca VIII; 50) fiica ta. Ceea ce s-a şi întâmplat, Iisus înviind-o din morţi. Prin credinţă, omul înţelege că moartea este doar un somn (Luca VIII; 52), din care se va trezi spre fericire. Cam în aceeaşi manieră se exprima Arthur Schopenhauer: “Viaţa poate fi cugetată ca un vis, iar moartea ca o trezire”. Însă, această cugetare nu se poate face decât prin intermediul credinţei în Dumnezeu. Aşadar, Dumnezeu dăruieşte vindecare şi în baza credinţei celuilalt, pe temeiul rugăciunii rostită de celălalt. Îngrijirea bolnavilor reprezintă şi o condiţie necesară intrării în Împărăţia lui Dumnezeu. Prezentând tabloul Judecăţii de Apoi, Domnul spune: “Veniţi, binecuvântaţii Tatălui Meu, moşteniţi împărăţia cea pregătită vouă de la întemeierea lumii, căci… bolnav am fost şi aţi venit la Mine… Adevărat zic vouă, întrucât aţi făcut unuia dintr-aceşti fraţi ai Mei, prea mici (semenilor noştri aflaţi în suferinţă), Mie Mi-aţi făcut… Şi vor merge drepţii la viaţa veşnică” (Matei XXV; 34-46).

Îngrijirea bolnavilor poate fi catalogată drept un act de eroism. Să te jertfeşti pe tine însuţi, să uiţi de tine însuţi cu desăvârşire şi să porţi grijă unui bolnav aflat pe pat, să stai zi şi noapte lângă acel bolnav, să-l ridici, să-l speli, să-l hrăneşti, să-l încurajezi, să-i insufli dorinţa de a lupta pentru însănătoşire – nu reprezintă, oare, toate aceste sacrificii acte de eroism? Aceste acte sunt manifestarea iubirii faţă de Aproapele în care stă nevăzut Hristos. Boala verifică adevărata prietenie şi dragostea din familie. Doi soţi – călăuziţi de înţelepciune – vor reuşi să depăşească victorioşi toate obstacolele, fără a se răni reciproc. După ce va trece încercarea, se vor bucura în continuare împreună de această viaţă pământească, pregătindu-şi, tot împreună, un loc în Împărăţia lui Dumnezeu. Viaţa este, de cele mai multe ori, o luptă, iar biruinţa va aduce cununa.

Cât de mângâiat se simte un bolnav în momentul în care vede că intră cineva în salonul său din spital sau în camera sa de acasă, unde “zace” în patul suferinţei! Ce bucurie trăieşte în suflet văzând că este cercetat de semenii săi! Sfântul Vasile cel Mare ne spune că Domnul ne învaţă să considerăm ca aproapele nostru pe fiecare om, pe cel care pătimeşte, pe cel care are nevoie de ajutor. Omul bolnav este aproapele nostru şi în chipul lui străluceşte Hristos, Se află Hristos, Care apreciază la adevărata lor valoare faptele noastre bune. Cercetarea şi îngrijirea bolnavului îl împiedică pe acesta să cadă în deznădejde, periclitându-şi sufletul; îl ajută pe acesta să conştientizeze că prin suferinţa sa lucrează Dumnezeu, că nimic nu este întâmplător în viaţă şi că orice gând rău trebuie înlocuit printr-un gând bun, printr-o gândire pozitivă.

După încercare vine şi bucuria, iar bucuria ne va ajuta să uităm încercarea prin care am trecut şi care ne-a făcut mai puternici, mai statornici în credinţa noastră în Dumnezeu. După ce a trecut boala, după un timp de gândire, de reflecţie, realizăm că boala respectivă şi-a avut rolul ei şi încetăm să-L mai învinuim /acuzăm pe Dumnezeu, ajungând chiar să-I mulţumim pentru semnul pe care ni l-a dat, semn care ne-a trezit conştiinţa, îndreptându-ne viaţa, luminându-ne mintea şi înţelepţindu-ne. Cel care se vindecă după o boală grea devine mai înţelept, mai cumpătat, mai prudent, mai credincios, având convingerea că Dumnezeu i-a dăruit tămăduirea pentru a fi mai bun şi a răspândi în jur lumină, iubire, bunătate, iertare, ajutându-i şi pe alţii să se mântuiască, fiind un exemplu pozitiv pentru semeni. Cel vindecat devine un mărturisitor al Domnului (precum demonizatul din ţinutul Gherghesenilor – Luca VIII; 39), un promotor şi un săvârşitor al faptelor bune.

Prin boală se smulge răul din rădăcină. Boala vindecă păcatul şi-l canalizează pe om pe calea binelui, pe calea iubirii, pe calea spre Dumnezeu. Boala este un punct de pornire în urcuşul spre Dumnezeu. Boala conduce la smerenie, aceasta fiind prima treaptă a virtuţilor. De aici începe progresul. Însă, smerenia trebuie să-l însoţească pe om pe întreg traseul său ascendent spre Dumnezeu, până la atingerea iubirii, care este treapta cea mai înaltă a virtuţilor. Cel care a ajuns la iubire, a ajuns la Dumnezeu, în Împărăţia Cerurilor. Fiecare faptă bună, însoţită de o intenţie sinceră, scoate în evidenţă iubirea noastră faţă de aproapele şi faţă de Dumnezeu. Fiecare faptă bună este un prilej de a ne manifesta prietenia faţă de semenii noştri. A fi prietenul cuiva înseamnă a-l iubi pe acel cineva şi a fi în stare să te jertfeşti pentru el. Iubirea-prietenia-jertfa sunt complementare.