Iată că a trecut și Ziua Eroilor! Cu ceremonii militare și religioase, printre buchetele de flori și discursuri, cu festivitățile de absolvire ale elevilor din clasele a VIII – a, dar și ale tinerilor din anii de liceu terminali, dinainte de marile sau micile examene, cu grijile cotidiene.
Printre toate aceste jaloane se naște întrebarea ... noi cum ne-am ... și ne poziționăm față de formatorii de valori și principii ... de eroi? Și vorbesc de eroii nevăzuți ... și de multe ori contestați ai destinelor noastre, de educatori și profesori.
Ei ... dascălii noștri, rămân acele lumini fără glas, care din umbra micilor sau marilor noastre realizări, ne aprobă sau nu faptele; sunt ca urmele albe lăsate de avioanele care survolează la mare înălțime cerul de deasupra ... sau din noi înșine; noi ... veșnicii învățăcei, de multe ori atotștiutori și arhi/suficienți, care i-am dat jos pe profesori de pe panopliile vieții personale, devenind de multe ori cei mai duri critici ”ai celeilalte persoane”, ”noi” am învățat câte ceva din eșecurile infatuărilor personale?
Vorba profesorului meu de morală, părintele Mihai Tegzeș:
„A trăi” a devenit o sumară experienţă. Omul nu se mai întreabă ce este bine şi ce este rău, nu-şi mai evaluează coerenţa comportamentului în baza alegerilor pe care le face în viaţă, ci trăieşte o mulţime de experienţe foarte diferite fără a avea un punct de referinţă. Astfel se înlătură experienţele care rezultă că sunt făcute numai pentru ele însele. Singurul criteriu valabil este „autoreferenţialitatea” individului. În acest context, maximul ce se poate spera este gratificaţia (satisfacţia) în acest moment. Totul se petrece în hic et nunc (aici și acum). Strategiile individului planifică un „a ne simţi bine momentan”, deoarece într-un mâine nu ne este permis să investim în termeni definitivi. Nu din întâmplare relaţiile au devenit „lichide” (cf. Z. Bauman). Durează numai atâta timp cât omul este satisfăcut: când devine o povară – afectivă ori economică – relaţia trebuie să fie retezată în deplină libertate şi fără suferinţă”.
Ce rost mai au ei, dascălii noștri, acum când ies discret și timizi din centrul de interes al vieții noastre, după terminarea ultimei ore de curs? Ce loc din, sau de dincolo de noi, mai trebuie să ne ocupe acești furnizori de educație, într-un megalopolis ”a lui BUNĂ” și a lui ”ce-mi treb’e mie carte ca să fac bani”? ...
Într-o lume în care dascălii sunt găsiți din ce în ce mai ”amenințători pentru societate” ... amenințați și reclamați ”la autorități” pentru că-și fac datoria și nu acceptă compromisul nonvalorii, profesia de la ”catedra istoriei” a devenit din ce în ce mai periculoasă, dar nu mai tăcută.
”Râzi, plângi, muncești din greu, încerci să distrugi aparența, pentru a descoperi esența. Într-o zi lupți pentru a schimba lumea, în altele, încerci să termini cu bine ziua. Ai portofelul gol și inima plină ... plină de amintiri, plină de copii. Este doar o zi din viața unui profesor”... a scris cineva, undeva, pe strada vieții, poate ca un CV anonim lăsat posterității. Și nu are dreptate?
Aici, ne putem întreba, de unde și de ce a apărut această tendință de dezavuare a dascălului ... unde am greșit noi ca popor și ca oameni, de am ajuns într-o astfel de cotitură de drum?
”Nu aşa stăteau lucrurile în cultura greacă sau în religiile primitive şi nici în lumea ebraică-creştină. Noutatea trebuie înţeleasă nu prin faptul că valorile sunt diferite, contestând conţinuturile moralei tradiţionale, ci noutatea constă în propunerea unui subiect „a-moral”. Se pare că persoana ar dori să se debaraseze nu atât de o anume morală, ci de morala tout court (pur și simplu, pe scurt). Din această cauză este urgentă dar şi dificilă misiunea de a construi un plan (climat) simbolic în care să ne regăsim. Omul se refugiază într-un fel de no man’s land (pământ al nimănui) şi tocmai pentru că este al nimănui, fiecare poate proiecta propria „autoreferenţialitate” fără ca altcineva să poată spune ceva.” ( pr. conf. univ. Mihai Tegzeș - Facultatea de Teologie Greco – Catolică Oradea)
Vorbim de o ”autoreferenţialitate” care ne sufocă, o retragere în anonimat a valorilor perene, a EROILOR și o impunere într-un violent ”prim plan” a celorlalți, într-o gălăgioasă nulitate de valori.
Până când ...?
Te așteptăm să revii printre noi la locu-ți de drept stimate EROU – DASCĂL ... și cu puternica-ți pană să ne rescrii din minte și din inimi Biblia valorilor morale, nemuritoare și solide.
LA MULȚI ANI MAGISTER!
Valeriu Ioan
