Poate l-ați întâlnit. Definirea sa am aflat-o la minunatul Părinte Emilianos Simonopetritul într-o frumoasă carte despre Monahismul ortodox:
„Oamenii sunt nefericiți, îndurerați, năpăstuiți, zăpăciți. Nu poți vorbi cu ei și să te înțeleagă, sunt bănuitori, nu au încredere unul în altul, nu au deloc încredere în puterile lor, că ar putea să facă ceva. Unii găsesc soluția în anarhie; alții în păcat, în brațele unui băiat sau ale unei fete; alții în însingurare, trăindu-și rănile singuri; alții lăsându-se pierduți în gloata din sălile luminate în tot felul de culori, prin cluburile de noapte, cu luminile și umbrele lor, cu mulțimile de oameni adunate acolo, cu melodiile moderne. Toate acestea îl fac pe om să uite de sine să se piardă, să se predea și să rămână un simplu băiat sau o fată, un anonim...Toată lumea este alcătuită din oameni cu personalitatea răvășită” (Casa lui Dumnezeu Poarta Cerului. Despre monahism, Stareț și Ucenic, trad. din limba greacă Ierom. Agapie Corbu, Ed. Sf. Nectarie, Arad, 2022, p. 6).
Textul scris-rostit în 1979, poartă în sine taina profetismului luminatului Arhimandrit ce a restaurat nu doar monahismul elen ci și cultura creștină a unei țări ce abia își revenea din dificilele perioade post-război. El identifică una din rădăcinile acestei disfuncții de fericire astfel, după ce vorbește despre îndurerarea prin păcat a firii umane și prin aceasta rănirea firii ce-și caută îndumnezeirea cu sete, flămândă ontologic de Hristos:
„Școala le slăbește tinerilor mintea. S-a dus vremea în care elevul, și copilul în general, știa să își ascută mintea, inima, cugetarea. Cu cât progresează epoca noastră și se dezvoltă mijloacele tehnice, cu atât starea se înrăutățește. E trist! S-ar putea un copil să știe astăzi ce se petrece în America, cum stau lucrurile în politică, nu poate să înțeleagă lucrurile pe care le putea face mai demult un copil mic. De asemenea, toate idealurile de luptă, asceză, de iubire a patriei, a familiei, toate s-au prăbușit, au devenit un morman de dărâmături. Singurul ideal pe care îl mai are epoca noastră este: „Așa vreau!”, „Eu vreau asta!”. Nu mai îndrăznește nimeni să-i spună ceva celuilalt. Oamenii sunt ca niște rinoceri, se împung unii pe alții” (Idem, pp. 5-6).
Suntem exact acolo unde prinde în analiză Părintele Emilianos lumea în care viețuia ca monah îmbunătățit. A fost ascultat? Oare omul cu personalitate răvășită poate accepta că Biserica, prin vocile ei închinoviate în glasul de Duh al Adevărului, are dreptate?
Pare că nu.
Citim de multe ori, tot soiul de referințe din cercetări moderne ori strict legate de fapte ce s-au petrecut sub ochii noștri. Aproape că a ajuns o glumă să spui „cercetătorii britanici” și să înșiri o năzbâtie de gând. Semn că reperele se scurg de pe tabla magnetică a rezistenței anti-valorii. Durerea cea mai mare este că unii văd numai în folosirea presiunii așa numite pedagogii antreprenoriale ieșirea din criză. E un soi de a spune: să ne învețe ce este de făcut să fim buni cei care au făcut afaceri, bani, care și-au făcut sisteme de relații antreprenoriale puternice.
A reduce copilul la copil-marfă iar școala la un simplu depozit de roboței cu reducție la modelul de sistem nu este, nicidecum, soluție, pentru că oamenii ce propun modelele sunt ei înșiși uneori răvășiți, aducându-ne aminte de spusa Avvei Antonie de la Pateric: „Părinții din vechime mergeau în pustie, se vindecau pe ei înșiși și deveneau doctori. Întorcându-se de acolo, vindecau pe alții. Noi însă, de îndată ce am plecat din lume, înainte de a ne vindeca pe noi înșine, vrem să vindecăm pe alții”.
Să ieșim noi, așadar, din răvășeala lumii. apoi să luptăm pentru liniștea ei.
Părintele Constantin NECULA
