Anul 1940 reprezintă pentru români poate cea mai neagră filă de istorie. În numai câteva luni am pierdut o treime din țară, după cedarea Bucovinei și a Basarabiei de Nord către URSS (17 iunie), la 30 august pierdem Ardealul prin odiosul Diktat de la Viena, ca numai dupa circa o săptămână, pe 7 septembrie, să cedăm și Cadrilaterul bulgarilor. Dintre toate, poate, cea mai întipărită în memoria românilor va rămâne cedarea Ardealului, ca urmare a crimelor făptuite de armata hortystă, sprijinită de o bună parte a etnicilor maghiari localnici.
În doar 11 zile, criminalii unguri au ucis aproximativ 1.000 de români. Au început în 7 septembrie, cand în localitatea bihoreană Mihai Bravu au ucis 22 de români și au continuat până pe 18 septembrie, când 58 de români au fost decapitați în centrul orașului Gheorgheni, județul Harghita. Însă cel mai afectat de teroarea hortystă a fost județul Sălaj, unde au fost masacrați 477 de români. Cele mai lovite de soartă au fost localitățile Ip, cu 157 de martiri și Trăznea cu 87. Singura vină a acestor oameni a fost că s-au născut români.
Masacrul de la Ip, din curtea familiei Butcovan: “Sora mea, de 11 luni, a fost sfâșiată cu baioneta, în leagăn!’
Făcute în 2012 mărturiile lui Gavril Butcovan din Ip, singurul suprevietuitor care mai trăise, sunt cutremurătoare. Gavril Butcovan, a povestit clipele de groază prin care a trebuit să treacă la doar 16 ani. “În zorii zilei de 14 septembrie 1940 am fost trezit de zgomotul asurzitor al focurilor de armă, ce răzbăteau dinspre casele vecinilor nostri. Era în jur de ora 5, încă era întuneric, și m-a cuprins o frică ce nu v-o pot descrie în cuvinte. Aveam doar 16 ani. În familie eram de toți 10 suflete. Părintii și 8 copii. L-am trezit pe tata, Mihai Butcovan, și i-am spus că sunt împușcați românii. Însă tata nu putea vorbi de emoții, pentru că bănuia ce ne așteaptă. Mama o alăpta pe surioara Paulina de 11 luni, iar parcă focurile de arma se intețeau cu fiecare minut ce trecea. Mama l-a rugat pe tata să se uite pe geam să vadă ce se întâmplă pe uliță, iar acesta i-a spus ca vede oameni ce se plimbă agitați. Pentru o clipa mi-am aruncat și eu ochii pe fereastră. Strada era plină de militari hortysti și consăteni maghiari, deveniti copărtași la masacru. Mama, dupa ce a așezat-o pe fetiță în leagăn, i-a spus tatii să meargă să deschidă usa, ca să nu bata soldații în poarta așa cum au făcut la vecini. Pe când tata a vrut să deschidă ușa, deja soldații erau în curtea noastră. Unul dintre criminalii hortysti s-a răstit la el, spunându-i să iasă afara din casă. La câteva secunde am auzit cinci bubuituri de armă. Atunci am știut că l-au împușcat pe tata. Imediat au năvălit în casă 3 soldați, îndreptând puștile spre noi. S-au răstit și la noi, bineînțeles în ungurește, să ieșim afară. Mama i-a intrebat, arătând spre leagăn, ca ce ve întâmpla cu fetița, la care soldatii i-au răspuns că o s-o crească ei. Când am iesit l-am văzut pe tata, care zăcea cu fața în jos lângă peretele casei. M-am indreptat înspre el, moment în care asasinii hortyști au tras în mine. Cuprins de groază m-am prăbușit lângă corpul neînsuflețit al tatălui meu. Mi-am dat seama ca sunt în viață, simțind o arsură puternică. Inima îmi bătea tare pentru că în momentele următoare am văzut cum criminali i-au executat pe frații mei. În fața casei, la câțiva metri de mine, au ucis-o pe sora-mea Maria de 18 ani, care a fost împușcată în piept cu cartușe dum-dum. Fratele Mihai, de 8 ani, a fost împușcat în burtă, iar surioara Ana, de 5 anișori, care, disperată, striga , a fost secerată de gloanțele criminalilor, fără a mai putea auzi vreodată glasul mamei. Fratele Viorel, de 11 ani, a vrut să fugă spre grădină, însă soldatul ce-l urmărea l-a impușcat în cap. Pe surioara Paulina, de doar 11 luni, soldații unguri au sfârtecat-o cu baionetele în leagan. Asupra mamei au tras, rănind-o, însă a apucat să se ascundă sub o căruță. Referitor la mine, cred și astăzi, că șansa mea a fost aceea că nu m-am ridicat de lângă tata și am stat culcat cu fața la pământ, în timp ce călăii erau preocupați cu uciderea celorlalți membrii ai familiei. Pe lângă mine și mama au mai scapat cei doi frați ai mei, Ioan de 12 ani și Floarea de 6 ani, care au dormit în camera mică, unde criminalii nu au mai căutat. Bănuiesc că în sinea lor credeau că au ucis întreaga familie după ce au tras în 7 persoane și au străpuns-o cu baioneta pe surioara Paulina’, a mărturisit cu lacrimi în ochi Gavril Butcovan.
Bătăi, schingiuri și ingropări de vii
Însă, mărturia acestuia continuă: “doresc să vă mai spun că cruzimea cu care a fost comis acest genocid întrece orice închipuire. Bătăile și schingiuirile au început înainte de masacru cu 3-4 zile. Unii români au fost bătuți până ce și-au dat duhul. Lui Dumitru Sarca i-au tăiat mainile, lui Dumitru Chiș i-au scos ochii, iar lui Pavel Sarca i-au smuls unghiile de la mâini. Nu pot să uit nici drama prin care a trecut Gheorghe Leonte și sotia acestuia, care era în durerile facerii. Bărbatul a plecat după moașă, dar pe drum a avut ghinionul să se întâlnească cu echipa criminală. Aceștia, sub amenințarea armelor, l-au întors din drum, iar odată ajunși în curtea casei l-au împușcat. Soției i-au scos copilul din burtă cu baioneta. Pruncul nu a apucat să vadă lumina zilei, dar nici mama copilului. O altă tragedie s-a petrecut la cimitir cu Maria Sarca, de 40 de ani și Maria Olla, de 15 ani. Cu toate că nu erau moarte și soldatii au văzut ca acestea mai mișcau, totuși au fost aruncate în groapa comună și îngropate de vii. Trebuie să rețineți că in acea zi de 14 septembrie 1940, orice român întâlnit pe stradă sau găsit acasă a fost împușcat. Trebuie să vă mărturisec adevărul până la capăt. Nu toți consătenii mei au pactizat cu criminalii hortyști. Au fost și maghiari care au sărit în apărarea familiilor de români, punându-și prin acest gest chiar viața lor în pericol. Astfel au fost salvați din mâna ucigașă a hortyștilor cel puțin 3 familii de români. Și cu siguranță dacă acțiunea criminală ar fi avut loc ziua ar fi fost mult mai mulți care ar fi sărit în ajutorul nostru, al românilor, și în mod sigur numărul celor uciși era mult mai mic’, a încheiat cu glasul plin de durere Gavril Butcovan.
Masacrul de la Treznea
În data de 9 septembrie 1940 trupele horthyste au intrat in comuna Treznea. Primele victime au fost copiii aflați cu vitele la păscut. După ocuparea satului, soldații maghiari au dezlăntuit “asaltul’. Români și evrei au fost ucisi cu focuri de mitraliere, străpunși cu baionetele, iar casele incendiate. În urma acestor incidente au murit 93 de persoane, dintre care 87 de români și 6 evrei. În presa vremii se relata despre cazul lui Nicolae Brumar, român ridicat din propria sa casă de trupele ungare și împușcat lângă o căpiță de fân, împreună cu soția și cele douã fiice ale sale, după care au fost ciopârțiți cu baioneta. Un alt caz este cel al lui Vasile Mărgăruș. Acesta a fost străpuns cu baioneta în mai multe părți ale corpului și apoi împușcat în cap cu gloanțe model “dum-dum’. De asemenea, preotul ortodox a căzut victimă. A ars în casa parohială, care a fost incendiată. În Trăznea se aflau și 9 soldati români reîntorși acasă și demobilizați. Aceștia au fost împușcați cu efectele militare pe ei. Învățătorul și sotia au încercat să se refugieze în comuna Pusta. Au fost prinși și adusi la Treznea, unde au fost răstigniți pe ușa bisericii și împușcați.
Nicolae Ghisan
