Aud tot mai des că avem o Românie ratată. Ba chiar am citit cum români care trăiesc în Germania au găsit totul în acest concediu, mai scump în România ca în Țara lor – Germania.
O Germanie în care abia așteptau să se întoarcă, așa după cum, un copil român, cu școala și Bacalaureatul luat cu brio, reușește în adevărate „misiuni de luptă cu sine” împlinite în România – țara care-i plătește școlarizarea – dar nu se mai poate împlini decât dacă urmează specializări în străinătate, la universități silfidice cultural, dar cu valoare strictă doar pentru că sunt în altă țară și costă mult.
E o ”razna luată” în valorile noastre?
Ne plângem ca stat că ne pleacă tinerii, dar înființăm specializări numai în limbi străine în colegii și universități, nu pentru a răspunde unei nevoi a Occidentului, ci ca să le facem plecarea mai ușoară. Ceea ce, până la urmă nu e cel mai rău lucru care ni se poate întâmpla. Am auzit însă, de prea deseori, cum copiii aceștia ponegreau școala românească pentru simplu fapt că mai scriem în caiete alfabetul, ori nu aveau destule ore de științe câte au la nivel de Facultate de specializare; ori că în școlile noastre nu au cantinele la care mănâncă ei acum, în mediul universitar ... ca și cum, dacă facem efortul să adunăm mere cu pere ... suntem supărați că suma nu dă prune.
Sunt și jocuri de cifre și mai absurde
În anul ce a trecut un Colegiu avea rata de elevi cu Bacalaureat mai mare, pentru că 99,2% îl luaseră, în vreme ce un alt Colegiu, căruia pare că mereu îi face concurență deși aleargă pe piste paralele, avea doar 99, 1% elevi exemplari. Doar că la o citire la rece a cifrelor constatai că primul procent reprezenta 134 de elevi iar al doilea reprezenta 246 de elevi. Din nefericire reținem procente.
Gândul mă obligă să fiu lucid
Să nu adăstez prea des pe reacțiile noastre când vorbim despre Școală. Fiecare avem șansa și neșansa noastră în ce privește această instituție și deseori judecăm prin experiența noastră un adevăr general, pe care nu îl stăpânim nici pe departe. Însă fiecare vacanță, un soi de reașezare în blocstartul anului școlar următor, ne obligă să regândim ceea ce poate fi schimbat, restaurat, reeditat- dacă vreți. Un Avvă de Pateric, Avva Alonie, spune la un moment dat:
„De nu aș fi dărâmat totul, nu aș fi putut să mă zidesc pe mine însumi!”
Să fie asta și soluția instituțiilor ... ori se aplică doar omului ca om, singuratic, deseori, atent la propria viață? În mod cert schimbarea începe cu noi, deseori noi fiind singura schimbare, și nu de puține ori ea este amendată de rigiditatea sistemului ori obtuzitatea colegilor ... dar merită încercat să facem o școală fără minciuni și ifose, sinceră cu copiii și părinții și sinceră cu noi înșine.
Să fim noi aceia care să redăm zâmbetul de liniște și nu surâsul de autosuficiență copiilor
Să-i învățăm că pachețelul de hrană nu este măsura inteligenței cât a unei oarecare așezări sociale și să nu batjocorim neputința vreunuia dintre copii. ”Să fim” înainte de ”a cere”. Să știm că darul nostru se înmulțește înmiit dincolo de limita pensionării noastre fizice, către care alergăm parcă disperați, ca la o linie de salvare.
Nu. Frontiera existenței noastre este în spatele nostru. E linia celei dintâi ore de la școală, momentul când visam cu ochii deschiși să fim ceea ce suntem ... OAMENI.
Am descoperit o rugăciune pentru o astfel de restaurare. La Pateric stă scris, în dreptul Avvei Zosima:
„Miluiește-mă să nu pier, Doamne! Căci dacă va găsi în mine loc cât de puțin vrăjmașul, dacă nu mă sprijini, voi cădea în mâinile lui”. Să nu fie!
Întâi să fim, apoi să cerem!
Părintele Constantin NECULA
