Cultul Sfintei Cruci se bucură de un mare respect în viaţa religioasă a creştinilor, ocupând un loc important şi în tradiţia locuitorilor judeţului Satu Mare. În afara zilei de 14 septembrie, când prăznuim Înălţarea Sfintei Cruci, Biserica a mai rânduit şi alte trei date în cursul anului, destinate cinstirii Crucii: Duminica a treia din Postul Mare (a Sfintei Cruci), 7 mai (Arătarea semnului Sfintei Cruci la Ierusalim) şi 1 august (Scoaterea Sfintei Cruci). De asemenea, zilele de miercuri şi vineri ale fiecărei săptămâni sunt închinate Sfintei Cruci, întrucât ne aduc aminte de pătimirile Mântuitorului nostru Iisus Hristos.
Istoricul praznicului “Înălţarea Sfintei Cruci” Sfânta Elena, mama Sfântului Împărat Constantin cel Mare (306-337), este cea căreia Dumnezeu i-a rânduit să găsească Crucea Domnului. Datorită împărătesei Elena, pelerinajul la Locurile Sfinte a luat o mare amploare. Constantin a trimis-o pe fericita sa mamă la Ierusalim, în vederea căutării cinstitei şi de viaţă făcătoarei Cruci, pe care fusese răstignit Domnul Hristos. Ducându-se la Ierusalim, a fost întâmpinată cu mare cinste de către episcopul cetăţii, Macarie. Elena a cercetat Sfintele Locuri despre care istorisesc Evangheliile, le-a curăţat de influenţele păgâne şi a scos la lumină moaşte ale multor sfinţi şi mucenici, care au pătimit pentru credinţa lor statornică în Hristos. După multe căutări, cu ajutorul lui Dumnezeu, împărăteasa Elena a găsit locul în care era îngropată Crucea Domnului. Acolo se găseau trei cruci, împreună cu piroanele. Alături de Sfânta Cruce a Domnului mai erau şi crucile celor doi tâlhari răstigniţi de-a dreapta şi de-a stânga Sa. Neştiind nimeni care este Crucea lui Iisus, s-a întâmplat ca în acel moment să treacă un convoi ce ducea o persoană decedată spre mormânt. Prin inspiraţie dumnezeiască, episcopul Macarie a oprit convoiul, aşezând pe rând cele trei cruci peste persoana moartă. Când a atins acea persoană cu Crucea Mântuitorului, îndată a înviat. Cutremurată, împărăteasa a îngenuncheat şi a sărutat sfântul lemn, iar oamenii din jur, îngrămădindu-se, ar fi vrut fiecare să-l atingă şi să-l sărute, dar aceasta nefiind cu putinţă, deoarece se adunaseră mulţi, au cerut măcar să poată vedea cu toţii Crucea de viaţă dătătoare. Atunci, Macarie a înălţat Crucea, arătând-o poporului, care a început să strige cu bucurie: “Doamne, miluieşte-ne cu puterea Crucii Tale!” De atunci, se prăznuieşte “Înălţarea Sfintei Cruci”, pentru care Biserica a rânduit zi de post şi rugăciune. Elena a luat cu sine o parte din lemnul Crucii şi cinstitele piroane, iar cealaltă parte, punând-o într-o raclă de argint, i-a dăruit-o episcopului Macarie.
Tradiţii legate de Ziua Crucii Înălţarea Sfintei Cruci sau “Ziua Crucii” cum se numeşte în popor, este una dintre sărbătorile cele mai mari ale credincioşilor, pentru că ea, crucea, este arma cea mai puternică a Domnului Iisus Hristos şi a omului împotriva puterilor întunecate ale diavolului. Prin cruce se sfinţeste în fiecare zi omul, făcându-şi semnul ei şi tot crucea îl ajută pe creştin în orice împrejurare, când diavolul şi duhurile rele se apropie de el. În tot cuprinsul judeţului nostru, în Ţara Oaşului, în zona Codrului, în Câmpia Sătmarului, pe Valea Someşului, credincioşii ştiu că în această zi se cade ca toată lumea să postească, “să nu mănânce de frupt”. Pe alocuri se spune că este bine ca omul să postească toată ziua, să ajune, nemâncând nimic. Este zi de post şi ajun, indiferent de ziua în care “pică”. Chiar şi animalele primesc numai apă şi sare până seara. Numai femeile însărcinate pot gusta din ce le va fi poftă, căci ele au dezlegare. În niciun caz nu se vor mânca fructe şi legume care au înfăţişare de cruce într-însele, cum ar fi de pildă: nucile, pepenii, usturoiul. De muncit nu se munceşte deloc şi fiecare este dator să meargă la biserică, ducând pomeni pentru sufletele celor răposaţi şi busuioc spre a fi sfinţit de preot. Cei care nu respectă cu stricteţe aceste prescripţii pot atrage mânia dumnezeiască. În Ţara Oaşului, de Ziua Crucii, femeile umblă cu părul despletit sau poartă batic negru. Bărbaţii umblă cu capul descoperit. Se scoate icoana Crucii în câmp, iar la întoarcere se aprind în casă opt lumânări: două la uşă, două pe masă şi patru în colţuri, timp în care lumea se roagă.
Totodată, de Ziua Crucii, fiecare creştin trebuie să apuce pe calea cea dreaptă, pe calea adevărului şi să rămână pe ea. Minciuna nu-i “îngăduită”. O legendă povesteşte că un om ar fi fost împins de diavolul să se spânzure, pentru că a minţit că a fost la biserică, lucru pe care nu-l făcuse. Apoi, dacă după această zi se întâmplă şi mai tună, acest fapt se consideră ca fiind un semn că toamna va fi lungă.
Ziua Crucii se mai numeşte şi ziua şarpelui, motiv pentru care în această zi nu se taie lemne, ca să nu vină şarpele în casă. Se mai spune în popor că acum vorbesc toate florile şi-şi arată părerea lor de rău că se usucă. Acele plante care încă îşi mai păstrează viaţa, se socotesc a fi necurate sau a fi menite altor scopuri decât nevoilor omeneşti. Dacă se vor mai găsi fragi după această zi, nu trebuie să se mănânce, căci aceştia sunt destinaţi morţilor. Păsările încep şi ele să călătorească spre alte zări şi ţări, iar turmele de oi, dacă nu au făcut-o până în acest moment, trebuie să “scoboare” din munte. O veche tradiţie mai spune că dacă cineva zace de friguri şi-l apucă această sărbătoare tot bolnav, boala se va închide în trupul lui şi frigurile nu-l vor slăbi până anul viitor.
Acum se culeg diferite flori şi plante, dintre care unele sunt duse la biserică spre a fi sfinţite de către preoţi. Aceste buruieni sunt foarte bune “de leac” la anumite boli mai uşoare sau mai grele. De exemplu, busuiocul sfinţit este folosit pentru bolnavii de friguri. De asemenea, se pune în vasul din care beau găinile apă, pentru ca acestea să fie ferite de molimă. Fetele folosesc florile şi verdeaţa sfinţite pentru a-şi spăla capul, crezând că astfel nu le va cădea părul, iar flăcăii, la rândul lor, îşi pun în buzunare busuioc, fiind convinşi că în felul acesta cinstea îi va încununa pretutindeni şi răutăţile se vor îndepărta de la ei. Sunt bune şi plantele culese din grădini sau de pe câmp, cu toate că nu sunt sfinţite în biserici. Mătrăguna şi alte ierburi culese în această zi sunt folosite pentru atragerea dragostei. Ierburile puse sub streşina casei apără casa în cursul anului de tunete şi trăznete. Dintre fructe, prunele sunt bune pentru “potolirea” durerilor de cap, de dinţi şi a umflăturilor sau bubelor de pe corp, iar nucile tămăduiesc oasele bolnave. De Ziua Crucii încep să se bată nucii, strângându-se roadele lor.
Iată că respectul pe care românii îl acordă Crucii se răsfrânge şi asupra vieţii lor de zi cu zi, concretizându-se în obiceiuri şi tradiţii păstrate de-a lungul vremii şi perpetuate din generaţie în generaţie. Remarcăm, aşadar, faptul că Sfânta Cruce ocupă un loc de seamă în viaţa religioasă şi socială a românilor. Crucea este însemnul de bază al creştinismului, reprezentând pătimirile, moartea şi învierea Domnului nostru Iisus Hristos. “Mântuitorul a ales Crucea, scria Sfântul Atanasie cel Mare, fiindcă astfel se moare cu mâinile întinse. El S-a sfârşit îmbrăţişându-ne”. Crucea este dovada iubirii supreme a Fiului lui Dumnezeu faţă de întreg neamul omenesc. Totodată, este o armă puternică împotriva diavolului şi a păcatului, arătând calea urmării sau a imitării lui Hristos. În acest sens, Sfântul Isaac Sirul afirma: “Calea lui Hristos este Crucea de fiecare zi. Nimeni nu a urcat vreodată la cer prin comoditate”. Fiecare creştin este un purtător de cruce, iar drumul cel mai scurt şi mai sigur spre Împărăţia lui Dumnezeu este “drumul Crucii”. Tocmai de aceea s-a dezvoltat o adevărată “teologie a Crucii”. Hristos nu poate fi despărţit de Cruce, fiindcă Jertfa Sa constituie cheia mântuirii noastre.
Preot Dr. Cristian Boloş
