Naşterea Maicii Domnului reprezintă începutul mântuirii noastre.
Naşterea Maicii Domnului sau Sfântă Mărie Mică (8 septembrie) este aşteptată cu multă bucurie de către credincioşi. Maica Domnului deţine un loc special în inima şi în viaţa creştinilor. Fecioara Maria este Împărăteasa îngerilor şi Doamna întregii lumi. Prin naşterea ei – putem afirma cu certitudine – începe mântuirea omenirii, întrucât ea Îl va aduce cu trupul în lume pe Însuşi Fiul lui Dumnezeu, Care ne va răscumpăra din robia păcatului, a diavolului şi a morţii, împăcând, prin sângele Său vărsat pe Cruce, cerul cu pământul. Hristos-Dumnezeu Se naşte din veci din Tată fără de mamă şi ia trup omenesc, în timp, din mamă (Fecioara Maria) fără tată pământesc. Dacă prin Eva cea veche a intrat păcatul în lume şi, prin păcat, moartea, Dumnezeu a rânduit ca prin Eva cea nouă, Fecioara Maria, să vină mântuirea întregii lumi. De aceea, prima sărbătoare din cadrul anului bisericesc este cea a Naşterii Maicii Domnului, aceasta reprezentând cea dintâi etapă a planului dumnezeiesc de izbăvire a creaturii Sale raţionale căzută în păcat.
În orăşelul Nazaret, din ţinutul Galileii, relatează ÎPS Justinian Chira în cartea sa „Viaţa Maicii Domnului”, trăiau doi bătrâni, a căror viaţă se pierdea departe, în negura trecutului. Bătrânul Ioachim se trăgea din neamul împărătesc al lui David, iar soţia sa, Ana, din familia preoţească a lui Aaron. Aceşti doi soţi, de obârşie preoţească şi împărătească, ajunseră la adânci bătrâneţi, fără ca să se fi învrednicit a avea un copil. De câte ori bătrânul Ioachim ducea jertfe la Altar, se ruga ca Dumnezeu să-i ia această ruşine de pe cap. Soţia sa, Ana, adeseori uda pământul cu lacrimi, ca Dumnezeu să-i ridice sterpiciunea. În societatea epocii respective, a nu avea copii reprezenta consecinţa unei pedepse divine în urma săvârşirii unui păcat grav. Într-una din zile, în care era praznic luminat la evrei, Ioachim şi Ana merseră la biserică, ducând darurile ce se cuveneau unor credincioşi adevăraţi. Însă, darurile lor nu au fost primite, pe motiv că sunt sterpi şi neroditori. Ieşind ruşinaţi din biserică, Ioachim s-a dus în munte, iar Ana a rămas acasă, rugându-se amândoi cu mai multă stăruinţă. Ana intră în grădină şi, cu lacrimi fierbinţi, începu să se roage: „Doamne, Dumnezeule, Tu Cel ce numai cu cuvântul ai făcut cerul şi pământul şi toate cele văzute şi nevăzute; Cel ce ai binecuvântat pe Sarra şi, la bătrâneţe, ai dat ei fiu pe Isaac, iar din Ana cea stearpă ai făcut de s-a născut Samuel, proorocul, dă-ne rod şi nouă, robilor tăi, ridicându-ne ocara dinaintea oamenilor, că pruncul pe care îl vom naşte, Ţie Ţi-l vom închina, ca să-Ţi slujească în toate zilele vieţii sale”. Văzând Dumnezeu lacrimile lor, a trimis pe Arhanghelul Gavriil, care le-a zis: „Iată, jertfa lacrimilor voastre a fost bine primită în faţa lui Dumnezeu, Care m-a trimis să vă spun că veţi naşte o fiică, din care va răsări Lumina lumii!” La plinirea vremii, drepţii Ioachim şi Ana au avut o copilă. Conform obiceiului Legii Vechi, la opt zile au dus-o la Templu şi i-au dat numele frumos şi binecuvântat de Maria, acesta însemnând Împărăteasă, Doamnă, Stăpână.
Am remarcat faptul că Dumnezeu a împlinit rugăciunea stăruitoare a Sfinţilor Părinţi Ioachim şi Ana. Rugăciunea reprezintă dialogul direct, intim al omului cu Părintele Ceresc. Dumnezeu ne aude fiecare cuvânt, fiecare şoaptă, ne vede fiecare lacrimă vărsată în timpul rugăciunii, iar la timpul potrivit ne împlineşte bunele dorinţe. Noi, creştinii, Îl avem pe Dumnezeu ca Tată bun şi iubitor şi pe Maica Domnului ca mamă bună şi iubitoare atât în bucuriile noastre, cât şi în durerile şi necazurile prin care trecem uneori în viaţă şi nimeni dintre cei care aleargă cu credinţă şi cu dragoste spre mijlocirea şi ajutorul Fecioarei Maria nu rămâne ruşinat şi părăsit.
Dragostea, care caracterizează ataşamentul nostru faţă de Fecioara Maria, este o consecinţă a apropierii intime pe care noi o simţim faţă de ea. Creştinul autentic o priveşte pe Maica Domnului ca pe propria sa mamă, motiv pentru care îi dezvăluie toate intimităţile, având convingerea că orice rugăminte adresată cu credinţă, lacrimi şi stăruinţă nu va rămâne fără răspuns. Dacă Iisus vine pe pământ, născându-Se din Sfânta Fecioară şi făcându-Se frate cu noi, înseamnă că şi noi devenim copiii Mariei, fiind pătrunşi până în adâncul fiinţei de o iubire curată faţă de dânsa. În clipele de zbucium sufletesc şi de suferinţă ne rugăm cu încredere Maicii Domnului, cerându-i sprijinul, iar după ce dorinţa ne este îndeplinită trebuie să îi fim recunoscători. Ea este pentru noi Măicuţa Sfântă, iar cultul pe care i-l acordăm poartă numele de preacinstire sau supravenerare (hiperdulie). Creştinii pot demonstra faptul că sunt copiii Maicii Domnului dacă se străduiesc să-i imite virtuţile: ascultarea, smerenia, bunătatea, blândeţea, rugăciunea, postul şi, în mod deosebit, felul în care L-a iubit pe Fiul ei, fiind conştientă că demnitatea şi dragostea de mamă pentru copil sunt împletite cu multe sacrificii în această lume. Nimeni nu poate afirma că Îl iubeşte pe Iisus, dacă pe Preacurata Sa Maică nu o iubeşte, ci o defăimează. Suferinţa pe care a îndurat-o în momentele în care Fiul ei a fost răstignit pe Golgota reprezintă o garanţie certă că ea ne va înţelege toate greutăţile prin care trecem.
Prin urmare, în dificultăţile la care suntem expuşi în viaţă, să alergăm la Maica Domnului şi Mama noastră, să ne închinăm înaintea icoanei sale, cu certitudinea că putem obţine orice de la ea, dacă Îl iubim pe Fiul ei, pe Care, cu dragoste şi dăruire, Îl poartă în braţele sale sfinte. Cât de frumos şi de sugestiv glăsuieşte „Acatistul Maicii Domnului”: „Văd izvoare de minuni revărsându-se de la sfânta ta icoană, Născătoare de Dumnezeu, asupra celor care în genunchi stau şi cu credinţă se roagă ţie, că tu fiind bună eşti grabnic ajutătoare tuturor; apărătoarea celor asupriţi, nădejdea celor deznădăjduiţi, mângâierea celor întristaţi, hrănitoarea celor flămânzi, celor goi îmbrăcăminte, celor feciorelnici curăţie, celor străini bună povăţuitoare, celor osteniţi sprijinitoare, orbilor vedere, celor surzi bună auzire, celor bolnavi grabnică vindecare... ceea ce ne tragi pe noi de la dragostea pământească către dragostea lui Dumnezeu cea cerească”.
Preot dr. Cristian Boloş
