“Nu te teme; de acum înainte vei fi pescar de oameni”
(Luca V; 10).
Domnul Iisus Hristos Se găsea în Galileea, propovăduind Evanghelia Împărăţiei Cerurilor pe malul Lacului Ghenizaret (Marea Galileii). Era la începutul activităţii Sale publice. Mesajul transmis de El şi minunile săvârşite îi conving pe mulţi oameni să-L asculte cu interes. Iisus este înconjurat de mulţime. La ţărm erau ancorate două corăbii. Pescarii îşi curăţau mrejele. Domnul urcă într-una dintre cele două corăbii – în cea a lui Simon Petru (viitorul Său apostol) – de unde Îşi continuă propovăduirea, “învăţând mulţimile”. Domnul a venit cu trup pentru a ne învăţa prin viu grai, în mod direct, nemijlocit, cum putem trăi în pace pe pământ în vederea dobândirii fericirii veşnice. S-a făcut om ca şi noi (în afară de păcat) spre a ne arăta cum trebuie să trăiască un om între oameni, luptând pentru toleranţă şi iubire, ca om al iubirii.
La finalul cuvântării respective, Domnul i se adresează lui Simon: “Mână la adânc şi lăsaţi în jos mrejele voastre, ca să pescuiţi”. Răspunsul lui Simon conţine în sine un paradox. Pe de o parte, sesizăm descurajarea izvorâtă din lipsa rodului unei activităţi prestate, iar pe de altă parte detectăm încrederea în puterea cuvântului dumnezeiesc, cu toate că încă nu-L cunoştea în mod personal pe Iisus: “Învăţătorule, toată noaptea ne-am trudit şi nimic nu am prins, dar după cuvântul Tău, voi arunca mrejele”. Remarcăm faptul că Domnul i-a lansat lui Simon invitaţia, îndemnul de a întreprinde ceva. Nu l-a forţat, ci i-a solicitat participarea. Simon putea accepta sau putea refuza sugestia Domnului. El o acceptă, iar rezultatul pozitiv apare imediat: “Şi făcând ei (pescarii) aceasta, au prins mulţime mare de peşte, că li se rupeau mrejele. Şi au făcut semn celor care erau în cealaltă corabie, să vină să le ajute. Şi au venit şi au umplut amândouă corăbiile, încât erau gata să se afunde”.
Roadele colaborării omului cu Dumnezeu sunt bogate. Însă, nu ajunge să ne impropriem noi aceste roade, ci suntem datori să le împărtăşim şi altora, adică semenilor noştri, pentru ca împreună să moştenim viaţa veşnică. Pescarii din prima corabie i-au chemat şi pe ceilalţi ca să-i ajute şi ca să beneficieze şi ei de darurile Domnului. Noi, oamenii, suntem fraţi întreolaltă, alcătuim o familie, având misiunea sfântă de a ne într-ajutora, de a lupta împreună, de a ne bucura împreună, de a plânge împreună, îmbărbătându-ne reciproc. De aceea suntem fraţi. Ca atare, se impune să evităm egoismul, deoarece acesta ne izolează de ceilalţi şi de Dumnezeu. Egoistul se autocondamnă la singurătate, ieşind din sfera iubirii. Totodată, dobândind darurile Domnului, trebuie să ne mai preocupe un gând: să nu cădem în păcatul mândriei, afundându-ne în noroiul păcatului, în nisipul mişcător al păcatului.
Cele două corăbii, ne spune Sfânta Evanghelie, erau atât de pline de peşti, încât “erau gata să se afunde”. Toate darurile sunt de la Dumnezeu, în urma colaborării noastre libere cu El şi nu sunt doar rezultatul muncii sau strădaniei noastre personale. Toată viaţa noastră se caracterizează printr-o împreună-lucrare a noastră şi a lui Dumnezeu. Dumnezeu nu face nimic fără noi asupra propriei noastre persoane; nu că nu ar putea, ci pentru că nu vrea să intervină abuziv în viaţa noastră, restrângându-ne libertatea de voinţă cu care El Însuşi ne-a împodobit. Dacă ne-ar anihila libertatea, S-ar contrazice pe Sine ca dăruitor al libertăţii: “Iată, stau la uşă şi bat, zice Domnul; de va auzi cineva glasul Meu şi va deschide uşa, voi intra la el şi voi cina cu el şi el cu Mine” (Apocalipsa III; 20). Dumnezeu ne conduce prin cooperare, prin colaborare. Pe de altă parte, noi nu putem lucra fără ajutorul lui Dumnezeu. Noi oferim credinţă şi voinţă, iar Dumnezeu ne dăruieşte ajutor şi putere. Dumnezeu răsplăteşte voinţa noastră, statornicia noastră în credinţă, răbdarea, prudenţa şi perseverenţa de care dăm dovadă, ne inundă de daruri, dar nu pentru a ne mândri, ci pentru a ne păstra întru smerenie, asemenea pomului încărcat de roade, care stă cu crengile plecate spre pământ (imagine a omului smerit, încărcat de virtuţi). Cât de sugestiv se exprima Sfântul Apostol Pavel: “Cel căruia i se pare că stă neclintit să ia seama să nu cadă” (I Corinteni X; 12). De asemenea, Sfântul Grigorie de Nazianz afirmă: “Cerul este, adesea, mai aproape de noi atunci când ne aplecăm, decât atunci când ne îndreptăm în sus”.
Constatând minunea săvârşită, prin puterea Fiului lui Dumnezeu întrupat, Simon Petru este cuprins de fiorul divin, este străpuns de săgeata căinţei şi cade în genunchi: “Ieşi de la mine, Doamne, că sunt om păcătos”. Petru cade în genunchi, demonstrând prin acest gest că recunoaşte în persoana lui Iisus o prezenţă dumnezeiască. Omul îngenunchează doar în faţa lui Dumnezeu, recunoscându-L a fi Stăpânul Cerului şi al pământului. Omul îngenunchează pentru a se ruga, pentru a intra în dialog cu Părintele Ceresc şi pentru a menţine acest dialog viu şi dinamic, îngrijindu-se de săvârşirea faptelor bune. Petru, la rândul lui, rosteşte o rugăminte. Îl roagă pe Domnul să “iasă” de la el pentru că este un om păcătos. Îşi recunoaşte păcătoşenia. Această conştientizare este primul pas în ridicare, primul pas în urmarea lui Hristos. Nu poţi dobândi iertare dacă nu-ţi mărturiseşti cu sinceritate păcatele. Dacă le tăinuieşti, ele vor rămâne mereu în sufletul tău, atârnând greu, ca o povară, cauzându-ţi nelinişte şi nesiguranţă şi primejduindu-ţi viaţa din veşnicie.
În acelaşi timp, Petru este cuprins de spaimă. Însă, “frica de Dumnezeu este începutul înţelepciunii; cei fără minte dispreţuiesc înţelepciunea şi stăpânirea de sine” (Pildele lui Solomon I; 7). Este înţelept cel care se teme de Dumnezeu, având dorinţa de a nu-L întrista prin păcate, cel care iese biruitor în lupta cu sine însuşi, cel care are stăpânire de sine în orice activitate pe care o desfăşoară. Frica de Dumnezeu nu-L transformă pe Acesta într-un stăpân care ne conduce în mod dictatorial. Ne este frică de Dumnezeu pentru că Îl iubim şi nu pentru că ne temem de El. Ne este frică de Dumnezeu precum ne este frică de părinţii noştri, pe care avem datoria de a-i iubi, de a-i preţui, de a-i ajuta şi de a le asculta sfaturile înţelepte şi dezinteresate. Este vorba de o frică izvorâtă din iubire, fiindcă “cel ce nu iubeşte pe nimeni, nu poate fi iubit de nimeni”, scria Democrit. “Iubirea trebuie să fie reciprocă”, spune un proverb turcesc, iar frica de a nu răni iubirea şi afecţiunea celuilalt nu face altceva decât să întărească iubirea în sinea ei. Căinţa se impune a fi împletită cu spaima. Spaima de păcat şi de ceea ce naşte el în sufletele noastre: dezordine, haos.
Petru a dat dovadă de credinţă, de ascultare, de smerenie, de bunătate, motiv pentru care aude cuvintele binecuvântate ale Domnului Iisus Hristos: “Nu te teme; de acum înainte vei fi pescar de oameni”. Petru va deveni apostol, colaborator al Domnului şi, implicit, pescar de suflete, prinzând – cu răbdare şi tenacitate, prin cuvânt şi faptă – sufletele oamenilor în mreaja Împărăţiei. La auzul acestor cuvinte, Petru, împreună cu Iacov şi Ioan (fiii lui Zevedeu), lasă totul şi-L urmează pe Iisus fără rezerve. Ne putem imagina încrederea în Domnul care a umplut sufletul lui Simon. Nu-L cunoştea încă prea bine pe Învăţătorul dumnezeiesc, dar, cu toate acestea, întâlnirea pe care a avut-o cu Acesta l-a convins să renunţe la familie, la casă, la ocupaţie şi să meargă după El. Adevăratul următor şi imitator al lui Hristos trebuie să fie în stare şi să renunţe la anumite lucruri, fără regrete, atunci când situaţia o impune, pentru a-şi salva propriul suflet şi pentru a-i ajuta şi pe ceilalţi să-şi salveze sufletele spre a le mântui în veşnicie.
Hristos ne adresează fiecăruia îndemnul: “mână la adânc”. Acest îndemn ne responsabilizează enorm pe drumul pe care îl parcurgem în viaţă, de la naştere la moarte, adică la trecerea în viaţa de dincolo, de la cele inferioare la cele superioare, de la cele care se văd la cele care nu se văd. Viaţa este ca o scară, formată din nenumărate trepte. Prin perseverenţă, vom reuşi să urcăm din treaptă în treaptă spre întâlnirea şi unirea cu Dumnezeu, spre pătrunderea în “adâncul” tainic al Împărăţiei Cerurilor. De asemenea, Domnul ne lansează tuturor invitaţia de a fi pescari de oameni, de a-L urma şi imita fără teamă, deoarece El ne este împreună-călător pe scara vieţii, pe scara virtuţii, până la cufundarea noastră în iubirea veşnică a Raiului. Scara este accesibilă tuturor: “Orice om de rând, care L-a aflat pe Dumnezeu, Îl poate arăta prin felul lui de viaţă, mărturisindu-L în toate” (Tertullian).
