Ierurgiile sunt slujbe bisericeşti pentru binecuvântarea şi sfinţirea omului în diferite împrejurări ale vieţii, precum şi pentru binecuvântarea şi sfinţirea naturii înconjurătoare şi a lucrurilor folositoare omului, pentru ca el să trăiască, mai uşor, după voia lui Dumnezeu. Mântuitorul Iisus Hristos a dat Bisericii, prin Sfinţii Apostoli, puterea de a sfinţi firea înconjurătoare şi lucrurile şi de a le scoate de sub înrâurirea celui rău, aducându-le din nou sub puterea harului dumnezeiesc (“Tămăduiţi pe cei neputincioşi, înviaţi pe cei morţi, curăţiţi pe cei leproşi, pe demoni scoateţi-i; în dar aţi luat, în dar să daţi”, Matei X; 8. “Iar celor ce vor crede, le vor urma aceste semne: în numele Meu, demoni vor izgoni, în limbi noi vor grăi, şerpi vor lua în mână şi chiar ceva dătător de moarte de vor bea nu-i va vătăma, peste cei bolnavi îşi vor pune mâinile şi se vor face sănătoşi”, Marcu XVI; 17-18), spre slava lui Dumnezeu şi pentru folosul omului. Astfel, Biserica binecuvintează: câmpul, ţarinile şi livezile, roadele pământului, fructele şi mâncărurile omului, casele şi pe locuitorii lor, apele şi animalele, care sunt de folos omului, munca şi îndeletnicirile oamenilor, întâmplările şi împrejurările cele mai importante, atât de bucurie, cât şi de întristare, din viaţa omului, veşmintele şi obiectele bisericeşti ş.a. Toate aceste slujbe bisericeşti se numesc “ierurgii”.
Prin păcat, toată firea s-a supus stricăciunii şi deşertăciunii: “Căci făptura a fost supusă deşertăciunii, nu de voia ei, ci din cauza aceluia care a supus-o, cu nădejde. Pentru că şi făptura însăşi se va izbăvi din robia stricăciunii, ca să fie părtaşă la libertatea măririi fiilor lui Dumnezeu. Căci ştim că toată făptura împreună suspină şi împreună are dureri până acum” (Romani VIII; 20-22). De aceea, prin rânduială divină, prin ierurgii se sfinţeşte natura, iar omul primeşte ajutor dumnezeiesc, pentru ca toate să slujească preamăririi lui Dumnezeu: “Pentru că orice făptură a lui Dumnezeu este bună şi nimic nu este de lepădat, dacă se ia cu mulţumire; căci se sfinţeşte prin cuvântul lui Dumnezeu şi prin rugăciune” (I Timotei IV; 4-5). Prin ierurgii, Hristos a tămăduit bolnavi, a izgonit duhuri necurate, a binecuvântat pruncii sau a înmulţit pâinea şi peştii.
Scopul ierurgiilor este sfinţirea firii şi a sufletelor. Ierurgiile se aseamănă cu Sfintele Taine, întrucât sunt şi ele ceremonii/ritualuri/rânduieli bisericeşti şi pentru că şi prin ele lucrează, în chip tainic/nevăzut, dar simţit, puterea lui Dumnezeu. Ele, ca şi Sfintele Taine, pregătesc “făptura cea nouă” şi vestesc “cerul cel nou” şi “pământul cel nou”, în care “locuieşte dreptatea”, pe care le aşteptăm la sfârşitul veacurilor (II Petru III; 13; Apocalipsa XXI; 1). Pe de altă parte, ierurgiile se deosebesc de Sfintele Taine prin: 1.Sfintele Taine sunt instituite de Însuşi Domnul Iisus Hristos, în timp ce ierurgiile sunt aşezate de Biserică, din încredinţarea Mântuitorului; 2.Sfintele Taine se săvârşesc numai asupra omului viu, vizând mântuirea sufletului, iar ierurgiile şi asupra celor morţi/adormiţi şi asupra firii înconjurătoare; 3.prin Sfintele Taine se împărtăşeşte harul divin sfinţitor, iar prin ierurgii se împărtăşeşte un ajutor dumnezeiesc pentru o mai creştinească vieţuire. Însă, chiar dacă nu au puterea Tainelor, totuşi creştinii dreptcredincioşi cinstesc lucrarea lui Dumnezeu nu numai prin Sfintele Taine, ci şi prin ierurgii, fiindcă şi acestea sunt orânduiri evanghelice.
Putem vorbi despre ierurgii săvârşite pentru lucruri şi ierurgii oficiate pentru persoane. Ierurgiile pentru lucruri sunt: Sfinţirea apei (aghiasma), adică Sfinţirea cea mică a apei (Sfeştania) şi Sfinţirea cea mare a apei (de la Bobotează, 5/6 ianuarie); sfinţirea casei şi a ogoarelor ş.a. Ierurgiile pentru persoane sunt: cele legate de naştere (rânduiala din ziua întâi a naşterii pentru femeia lăuză, rugăciunea la însemnarea pruncului, rânduiala îmbisericirii pruncului şi a curăţirii lăuzei) şi cele legate de moartea omului (slujba înmormântării, parastasele).
Sfinţirea cea mare a apei (Aghiasma mare) este una dintre cele mai însemnate ierurgii. Această slujbă se poate săvârşi în Ajunul Bobotezei (5 ianuarie), dar, mai ales, în 6 ianuarie, de Bobotează, în însăşi ziua în care Domnul Iisus Hristos S-a botezat în râul Iordan, sfinţind firea apelor. Apa sfinţită la Bobotează, prin darurile ei minunate, se păstrează proaspătă, curată şi “nestricată” vreme îndelungată. În biserică, ea se pune într-un vas special, numit “aghiasmatar”, folosindu-se la Botezul copiilor, dar şi la o serie de ierurgii, precum: curăţirea vaselor şi fântânilor “spurcate”, binecuvântarea viilor, a grădinilor, a semănăturilor “bântuite de gândaci”, la sfinţirea crucilor, clopotelor, icoanelor, bisericilor, vaselor şi veşmintelor bisericeşti etc. Fiecare creştin este dator să primească, în ajunul Bobotezei, preotul cu Aghiasma mare la sfinţirea casei, apoi să păstreze Aghiasma într-un vas curat şi într-un loc de cinste, să guste din ea cu credinţă, pe “nemâncate”, în zile de boală, de post, de ajun, în sărbători mari, după Spovedanie şi Împărtăşanie, primind, prin ea, harul şi puterea dumnezeiască a Sfântului Duh.
Sfeştania sau sfinţirea cea mică a apei se săvârşeşte oricând o cer credincioşii la sfinţirea caselor, a curţilor, a grădinilor, a vitelor, a livezilor şi a ogoarelor. Prin ea, credincioşii primesc binecuvântarea şi ajutorul lui Dumnezeu asupra caselor, familiilor, sufletelor şi bunurilor lor. Prin stropirea cu apă sfinţită, se iartă păcatele, se “gonesc” duhurile şi se curăţă mintea de gândurile rele, dăruindu-se, de către Dumnezeu, sănătate sufletească şi trupească, aducându-se, totodată, mulţumire şi bucurie în inimi şi îndestulare în case şi familii. Cu cât se face mai des, cu atât roadele ei, ca şi ale rugăciunii, sunt mai îmbelşugate.
În privinţa ritualului naşterii omului, în ziua cea dintâi de la naştere, preotul face sfinţirea cea mică a apei, care închipuie Botezul. Cu apa sfinţită, se stropeşte casa, lăuza (mama care a născut), pruncul şi cei care s-au atins de mamă şi de copilul nou-născut. După aceea, citeşte trei rugăciuni pentru lăuză şi una pentru moaşa care a ridicat pruncul, spre curăţirea de întinarea trupurilor lor: “Că, iată, întru fărădelegi m-am zămislit şi în păcate m-a născut maica mea” (Psalmi 50; 6). Din apa sfinţită atunci, se toarnă în scăldătoarea (văniţa) pruncului în primele trei zile de la naştere. În a opta zi de la naştere, preotul citeşte rugăciunea pentru “însemnarea şi punerea numelui pruncului”. La 40 de zile după naştere, înainte sau după Botez, se face rugăciunea pentru “curăţirea şi intrarea lăuzei în biserică”, rânduială pe care a împlinit-o şi Maica Domnului (Luca, cap. II). Urmează rugăciunile pentru “îmbisericirea şi binecuvântarea pruncului”, după care e închinat Domnului în faţa Sfântului Altar (dacă e băiat, preotul îl duce în Altar, înconjurând cu el Sfânta Masă), apoi e aşezat jos, în faţa uşilor împărăteşti, în semn că este închinat lui Dumnezeu, de unde îl ridică mama.
Doamne, dăruieşte-ne sănătate şi înţelepciune spre a cunoaşte, trăi şi mărturisi credinţa cea adevărată!
Bibliografie: 1.“Biblia” sau “Sfânta Scriptură”, tipărită sub îndrumarea şi cu purtarea de grijă a Preafericitului Părinte Teoctist, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, cu aprobarea Sfântului Sinod, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al BOR, Bucureşti. 2.“Catehism creştin ortodox”, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al BOR, Bucureşti, 1990, pp. 155-158. 3.“Catehism ortodox”, Editura Renaşterea, Cluj-Napoca, 2011, pp. 94-96.
Preot dr. Cristian Boloş
