Datoriile fireşti ale creştinilor faţă de cei adormiţi (morţi) încep încă de când sunt în viaţă, prin preocuparea de a nu muri nespovediţi, neîmpărtăşiţi şi fără lumânare.
Sfânta Împărtăşanie este “sămânţa nemuririi, chezăşia (garanţia) învierii şi arvuna vieţii veşnice” (Zis-a Domnul: “Cel ce mănâncă Trupul Meu şi bea Sângele Meu are viaţă veşnică şi Eu îl voi învia în ziua cea de apoi” – Ioan VI; 54). Aceasta este “merindea cea mai de pe urmă şi cea mai trebuincioasă”, de care nu e voie să fie lipsit cel care părăseşte viaţa pământească prin moarte (potrivit canonului 13 al Sinodului I Ecumenic de la Niceea, din anul 325). Tocmai de aceea, Sfânta Împărtăşanie, administrată omului pe patul de moarte, se mai numeşte, în popor, “grijanie”, având în vedere grija pe care trebuie să o purtăm faţă de mântuirea sufletelor celor care se apropie de obştescul sfârşit.
Lumânarea aprinsă lângă cel ce trece în viaţa de dincolo de moarte închipuie pe Domnul Iisus Hristos şi Sfânta Evanghelie, călăuza sufletului spre/în viaţa veşnică (“Deci iarăşi le-a vorbit Iisus zicând: Eu sunt Lumina lumii; cel ce Îmi urmează Mie nu va umbla în întuneric, ci va avea lumina vieţii” – Ioan VIII; 12). Ea ne aminteşte şi de candelele aprinse ale fecioarelor înţelepte, care au intrat la nunta Mirelui ceresc, după care “uşa s-a închis” (vezi: Matei, cap. XXV; v. 1-13). Acelaşi înţeles îl au şi celelalte lumânări aprinse la înmormântare.
Urmând pilda primilor creştini (“Şi în zilele acelea, Tavita s-a îmbolnăvit şi a murit. Şi, scăldând-o, au pus-o în camera de sus” – Faptele Apostolilor IX; 37), trupurile celor adormiţi se spală cu apă curată, aducându-ne aminte de apa Sfântului Botez, care ne-a sfinţit sufletele, după care se îmbracă în haine noi, închipuind veşmântul nestricăciunii în care ne vom îmbrăca în ziua judecăţii lui Dumnezeu (“Aşa este şi învierea morţilor: se seamănă trupul întru stricăciune, înviază întru nestricăciune; se seamănă întru necinste, înviază întru slavă, se seamănă întru slăbiciune, înviază întru putere; se seamănă trup firesc, înviază trup duhovnicesc” – I Corinteni XV; 42-44).
Aşezarea în sicriu indică intenţia de a proteja, până la putrezire, trupul celui adormit de greutatea pământului, sugerând odihna lui sub acoperământul Celui Preaînalt (“Cel ce locuieşte în ajutorul Celui Preaînalt, întru acoperământul Dumnezeului cerului se va sălăşlui” – Psalmi 90; 1). Pânza alba (“obrăzarul”) închipuie acoperământul lui Hristos. Crucea sau icoana de pe pieptul adormitului reprezintă scutul, arma sufletului împotriva îngerilor răi, arătând că, creştinul îşi dă duhul/sufletul în mâinile Domnului Iisus Hristos. Aşezarea trupului cu faţa înspre Răsărit (ca şi la Taina Botezului), ne duce cu gândul la faptul că Hristos, Lumina cea adevărată, a venit de la Răsărit şi tot de acolo Se va arăta, spre a judeca viii şi morţii (“Căci precum fulgerul iese de la răsărit şi se arată până la apus, aşa va fi şi venirea Fiului Omului” – Matei XXIV; 27). “Tragerea clopotelor” vesteşte credincioşilor moartea/adormirea unuia dintre ei, îndemnându-i să se roage pentru sufletul lui, ca Dumnezeu să-l ierte, ajutându-ne să conştientizăm, cu pregnanţă, că toţi suntem muritori şi prefigurând trâmbiţa îngerilor de la Judecata de Apoi (“Şi va trimite pe îngerii Săi, cu sunet mare de trâmbiţă, şi vor aduna pe cei aleşi ai Lui din cele patru vânturi, de la marginile cerurilor până la celelalte margini” – Matei XXIV; 31. “Trâmbiţa cea de apoi… va suna şi morţii vor învia nestricăcioşi, iar noi ne vom schimba” – I Corinteni XV; 52. “Pentru că Însuşi Domnul, întru poruncă, la glasul arhanghelului şi întru trâmbiţa lui Dumnezeu, Se va pogorî din cer, şi cei morţi întru Hristos vor învia întâi” – I Tesaloniceni IV; 16).
Fiecare creştin este o biserică a lui Dumnezeu: “Nu ştiţi, oare, că voi sunteţi templu al lui Dumnezeu şi că Duhul lui Dumnezeu locuieşte în voi?” (I Corinteni III; 16). Când trupul creştinului moare (despărţindu-se de sufletul nemuritor), Biserica “îl ia în primire”, rugându-se pentru iertarea păcatelor şi odihna sufletului, aşezând trupul muritor în pământul din care s-a luat şi s-a hrănit, precum vedem că s-a procedat şi în cazul trupului Domnului Iisus Hristos: “După acestea, Iosif din Arimateea, fiind ucenic al lui Iisus, dar într-ascuns, de frica iudeilor, a rugat pe Pilat ca să ridice trupul lui Iisus. Şi Pilat i-a dat voie. Deci a venit şi a ridicat trupul Lui. Şi a venit şi Nicodim, cel care venise la El mai înainte noaptea, aducând ca la o sută de litre de amestec de smirnă şi aloe. Au luat deci trupul lui Iisus şi l-au înfăşurat în giulgiu cu miresme, precum este obiceiul de înmormântare la iudei. Iar în locul unde a fost răstignit era o grădină, şi în grădină un mormânt nou, în care nu mai fusese nimeni îngropat. Deci, din pricina vinerii iudeilor, acolo L-au pus pe Iisus, pentru că mormântul era aproape” (Ioan XIX; 38-42).
După moarte, la casa celui adormit ori în capelele mortuare din cimitire, înainte de înmormântare, se face “panihida” sau slujba de priveghere, care reprezintă o prescurtare a rânduielilor de la înmormântare. Îngroparea se face, de obicei, în a treia zi de la moarte sau, în cazuri excepţionale, şi în alte zile, mai devreme sau mai târziu. Aducerea celui adormit în biserică (în comunităţile în care există acest obicei), constituie popasul lui cel “din urmă” în mijlocul credincioşilor (din sânul cărora a făcut şi el parte) şi în casa Domnului în care s-a botezat, cununat şi împărtăşit cu Trupul şi Sângele Mântuitorului Iisus Hristos. În cadrul rânduielii înmormântării, preotul şi credincioşii Îl roagă pe Dumnezeu să dezlege sufletul celui adormit “de tot blestemul” şi “de păcatul sufletesc şi trupesc”, să-i odihnească sufletul “în ceata drepţilor”, iar trupul să-l redea firii din care “a fost alcătuit”.
“Sărutarea crucii” sau “a icoanei” semnifică “pecetea” dragostei dintre vii şi adormiţi (morţi) şi, totodată, semnul iertării, al împăcării şi al despărţirii. În frumoasele şi duioasele cântări de la înmormântare, Biserica a concentrat o bogată comoară de înţelepciune, privind vremelnicia vieţii pământeşti şi veşnicia vieţii cereşti (de după moarte). Ele ne aduc aminte că toţi suntem muritori, dar, în acelaşi timp, ne atrag atenţia că toţi vom învia, ceea ce ne îndeamnă să ne pregătim pentru viaţa nemuritoare şi să ne rugăm fierbinte pentru sufletele celor adormiţi.
După coborârea sicriului în pământ, preotul pecetluieşte mormântul şi “aruncă ţărână” peste sicriu, în formă de cruce, spre a realiza că “pământ eşti şi în pământ te vei întoarce” (Facere III; 19), spre a mângâia pe cei rămaşi în viaţă, fiindcă “al Domnului este pământul şi plinirea Lui; lumea şi toţi cei ce locuiesc în ea” (Psalmi XXIII; 1) şi spre a ne încredinţa “că dacă trăim, pentru Domnul trăim, şi dacă murim, pentru Domnul murim; deci, şi dacă trăim, şi dacă murim, ai Domnului suntem” (Romani XIV; 8). Untdelemnul, care se toarnă peste sicriu, reprezintă pecetea lui Hristos peste cel adormit (ca şi când a fost viu), iar vinul sau aghiasma, turnate peste sicriu, în mormânt, simbolul sângelui şi al vieţii, care animă trupul, preînchipuie nemurirea în care credem cu tărie şi viaţa veşnică şi fericită, în care nădăjduim.
Doamne, dăruieşte-ne sănătate şi înţelepciune spre a cunoaşte, trăi şi mărturisi credinţa cea adevărată!
Bibliografie: 1.“Biblia” sau “Sfânta Scriptură”, tipărită sub îndrumarea şi cu purtarea de grijă a Preafericitului Părinte Teoctist, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, cu aprobarea Sfântului Sinod, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al BOR, Bucureşti. 2.“Catehism creştin ortodox”, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al BOR, Bucureşti, 1990, pp. 159-162.
Preot dr. Cristian Boloş
