Pomenirea celor adormiţi. Moşii de toamnă. Luminaţiile

Poporul român dreptmăritor crede cu tărie în viaţa de după moarte. Fiecare creştin are convingerea fermă că o dată cu moartea nu se sfârşeşte totul. Moartea este concepută ca un sfârşit al vieţii pământeşti şi totodată ca un început al vieţii cereşti sau al osândei veşnice; în funcţie de modul în care trăim pe pământ. Unii oameni mor împăcaţi cu Dumnezeu şi cu semenii prin Sfintele Taine ale Spovedaniei şi Împărtăşaniei, iar alţii se duc nepregătiţi la întâlnirea cu Judecătorul suprem. Este ştiut faptul că omul îşi pregăteşte starea în viaţa viitoare încă de pe pământ, potrivit înţelepciunii populare: „Cum îţi aşterni, aşa vei dormi!” După moarte nimeni nu mai poate lucra nimic pentru propria sa mântuire, fiindu-i de folos numai rugăciunile Bisericii şi ale celor rămaşi în viaţă. Astfel, se ridică parastase şi se fac pomeniri pentru sufletele celor adormiţi, fiind rânduite anumite zile speciale în curgerea anului pentru acestea. În aceste zile, se ridică parastase la biserică sau la morminte de către preot împreună cu familiile răposaţilor. Pomenile şi parastasele care se fac sunt şi un semn de respect pentru cei adormiţi întru Domnul, un semn că n-au fost uitaţi, ci că amintirea lor rămâne mereu vie în sufletele celor vii. Una dintre aceste zile deosebite este sâmbăta „Moşilor de toamnă”, spune pr. Ene Branişte („Liturgica generală”), zi în care se fac pomeniri obşteşti pentru morţi, dar care, nefiind înscrisă în cărţile de slujbă, nu e aceeaşi în toate regiunile unde se practică acest obicei. În unele zone, lucrul acesta se face într-una din sâmbetele dintre sărbătoarea Sfântului Dimitrie (26 octombrie) şi cea a Sfinţilor Arhangheli Mihail şi Gavriil (8 noiembrie), în altele s-a fixat sâmbăta de după sărbătoarea Sfinţilor Arhangheli ori ultima sâmbătă dinainte de lăsarea secului de Crăciun, iar în altele sâmbăta dinainte de Sfântul Dimitrie sau în cele două sâmbete consecutive de după Sfântul Dimitrie. În acest an, Moşii de toamnă cad în ziua de 5 noiembrie.Această pomenire de toamnă a morţilor pare să fie de origine destul de veche (sec. IX) şi ea are un corespondent atât la creştinii catolici, care fac pomenirea generală a morţilor la 2 noiembrie, cât şi în Biserica rusă, care practică o pomenire generală a morţilor, îndeosebi a ostaşilor căzuţi în războaie, în sâmbăta dinainte de Sfântul Dimitrie, fixată ca atare încă din sec. al XIV-lea (1380). Ca moşi, zice Tudor Pamfile („Sărbătorile la români”), adică drept bucate de pomană, se dă grâu fiert cu unt sau untură, cu lapte sau brânză. Nu lipsesc nici colacii sau lumânările. În unele regiuni, când se împart aceşti moşi, se face următoarea urare: „Voi moşi, strămoşi/Să-mi fiţi tot voioşi/Să-mi daţi spor în casă/Cu mult pe masă/Cu mult ajutor/În câmpul cu flori”. În municipiul/judeţul Satu Mare, s-a statornicit obiceiul ca pomeniri ale morţilor să se facă şi în zilele de 1 şi 2 noiembrie sau în apropierea acestor date. Aceste pomeniri poartă numele de „Luminaţii”. Credincioşii se îndreaptă cu pioşenie spre cimitire, spre morminte, pe care le împodobesc în prealabil cu flori, candele, lumânări şi aşteaptă venirea preotului pentru a-i pomeni prin rugăciuni şi cântări pe morţii fiecărei familii. Totodată, la morminte se ridică un parastas, intonându-se: „Cu Sfinţii odihneşte, Hristoase, sufletele robilor Tăi, unde nu este durere, nici întristare, nici suspinare, ci viaţă fără de sfârşit”. Domneşte o atmosferă de adâncă evlavie, fiecare meditând cu profunzime la esenţa vieţii şi a morţii, la faptul că toţi suntem muritori şi că o dată cu sfârşitul vieţii trupeşti începe o nouă viaţă. Credinţa în viaţa veşnică este o coordonată esenţială a demnităţii de creştin. Dacă nu credem în viaţa care ne aşteaptă, însăşi credinţa noastră în Dumnezeu este un non-sens, întrucât nu am fost creaţi doar pentru timp, ci pentru eternitate. A ne aduce aminte de cei morţi reprezintă una dintre datoriile noastre ca oameni şi creştini, iar rugăciunile înălţate pentru sufletele lor au menirea de a-L îndupleca pe Dumnezeu, ca El să-Şi manifeste faţă de ei iubirea, iertarea şi bunătatea la Judecata de Apoi. Chiar dacă acum unii suferă în iad, s-ar putea ca prin stăruinţa noastră în rugăciune, Bunul Dumnezeu să îi ierte şi să-i facă părtaşi la fericirea cea veşnică. Aşadar, să nu-i uităm niciodată pe cei plecaţi dintre noi. Soarta lor în veşnicie atârnă de noi, aşa după cum veşnicia noastră depinde şi de urmaşii noştri şi care vor proceda exact cum ne manifestăm noi acum. Viitorul stă în atitudinile pe care le adoptăm şi în exemplul nostru personal. „Pomeneşte, Doamne, ca un bun pe robii Tăi, că nimeni nu este fără de păcat fără numai Tu, Cel ce poţi şi celor adormiţi a le da odihnă”.