Să fii pedepsit de blândețe ... iată culmea durerii dinaintea iubirii lui Dumnezeu. Am descoperit zilele trecute cât de dureros poate fi să se vorbească de tine în context nemernic - nu, nu e prima dată - dar și să se vorbească în locul tău, publicându-se vădit disperat, texte care nu-ți aparțin ca și cum ar fi ale tale.
Știu, o să-mi ziceți că este riscul multei vorbiri și prea multului în expunere publică
E un păcat pe care mi-l asum și nu singurul. Ceea ce nu înțeleg este lipsa de luciditate a cititorului către care sunt aruncate astfel de săgeți. Cum nu se prind în ce condiții un text are paternitate și nu e scris doar „în stilul” celui a cărui paternitate o subsemnează fals anonimul.
Scriitura modernă, spre deosebire de copierea textelor mănăstirești, ori realizarea icoanei, nu acceptă anonimatul ... deși acesta este cultivat vehement și fără putință de blocare de toate tehnologiile combatului comunicațional. Anonimul guraliv este cultivat ca și specialistul în comploturi, cu plusul de simpatie din studiourile de televiziune, ori din mijloacele de comunicare E un soi de ferment al discuțiilor chiar când ceea ce spune se vede de departe drept o minciună gogonată, ori o coasere cu fir alb a unei realități existente numai în mintea unora. De ce sunt crezuți mai ușor decât adevărul? ... pentru că mișcă în alt ritm sângele informației, creează rating și distribuiri, prinde bine alcovurilor lipsei de etică și de estetică comunicațională; creează prigonirea blândeții, aceleia care judecă adânc și substanțial orice conținut de comunicare reală.
Ce propunem generației care vine și pe care o înfierăm și lamentăm concomitent că părăsește obârșia și sărăcește Țara de inteligență? O Țară a minciunii și micimii etice, în care fiecare poate spune despre fiecare orice, fără nici un scrupul moral și fără nici o undă de liniște critică, un soi de lectio divina aplicată câte unui fapt de viață.
Apoi toate liniile de comunicare scot la iveală specialiștii pe domeniu, despre care în mare parte nu a auzit nimeni și despre profesionalismul cărora nu va auzi prea mult omul, nici după întâmplările bârfite cu fixații de noimă științifică ... și nu mă refer acum la un moment anume, prezent, ci la tot ce ne-a făcut prezentul greu digerabil informațional.
(Desen realizat de Potra Sara Maria-elevă în clasa a 8 - a la Școala Gimnazială Mircea Eliade Satu Mare, membră a cercului de pictură COLORIA coordonat de dna prof. pictor grafician CRISTINA GLORIA OPRIȘA) Blândețea lui Hristos, temeiul judecării noastre, este de departe mai greu de îndurat decât orice Liniștea Lui. Calmul prin care ne privește degenerările, asemeni unor năucitoare derapaje sufletești ... cumințenia Lui ... a Dumnezeului Viu care ne iubește cum nu reușim noi să o facem.
Câteva generații actuale mai avem memoria bunicilor cu iz de poveste. Vom pierde paradigma odihnită a bunătății lor.
Bunicii de azi, fără voie, sunt reangajați și implicați în tot și toate ... iar Bunicile, poate, un pic mai liniștite, ar putea recrea încă o vreme pacea blândeții de care avem nevoie; dar blândețea lor se opune, firav, năucitoarei uri în care trăim, răutății grosiere și vulgare care lovește în toți, clipă de clipă.
Există soluții? Fără îndoială că da Așezarea înaintea Celui Ce judecă cu blândețe. Evitarea expunerii păcatului altuia și cunoașterea propriilor limite morale și sufletești ... și nu în ultimul rând soluția menținerii stării de spirit umane, cuminți, ancorate în părtășia cu Binele ... orice nume i-am acorda. Pentru aceasta, însă e nevoie mai mult decât de vorbe: e nevoie de realcătuiri de suflet și girări de cunoaștere morală ... e nevoie de noi ca actanți reali ai actului mântuirii noastre, desăvârșirii noastre în calea spre Împărăția Blândeții.
Dar, din păcate, ne-am acrit ca națiune Ne-am umflat în pene că nu suntem răi și nestăpâniți ca alții, până ni s-a oferit cea dintâi ocazie. Ori, mai corect, la fiecare ocazie oferită.
Dar o pierdere iremediabilă mi se pare cea a blândeții din fibra Neamului românesc, pentru că, cu greu se va afla un blând să țină lumea, prin rugăciunea, dinaintea lui Dumnezeu.
Iar Taina blândeții ne-a vindecat, în veacuri, de prostie. Nu-i așa că ar merita redescoperită cu fiecare zi a vieții noastre?
Părintele Constantin NECULA
