În urmă cu ceva ani, în 2000, când apăreau pentru prima dată - la Editura Muzeului Literaturii Române (Colecția Manuscriptum) - minunatele ”Eseuri Morale” ale lui Petru Creția, am descoperit – n-aș spune neașteptat- câteva pagini despre Văicăreală.
Acesta își începea astfel iconica ipostazierea văicărelii:
„Teofrast, discipolul lui Aristotel și succesorul lui la conducerea școlii (secolul IV), își începea fiecare dintre treizeci de Caractere (Prefăcutul, Pisălogul, Trufașul, Clevetitorul etc.) cu câte o definiție concisă. Ca să procedez la fel, voi spune că văicăreala este înclinarea unor oameni de a se plânge mai mult și mai des decât ar fi cazul de ceea ce li se întâmplă. Sau, mai pe scurt: văicăreala este expresia unei disproporții între suferință și protest” (Op.cit, p. 88)...
și identifica un personaj, deloc fictiv îndrăznesc, căruia i-a pus numele Văicărețul.
Este oropsitul de servici, cel care mereu e victimă și niciodată nu mișcă în plan vertical din motive care, desigur, nu țin de el.
Nu e nevoie să fii mut în ce privesc nevoile tale, ori să reduci judecățile realului la ghilotine raționale susținute prin cunoaștere empirică ... dar să faci numai din cunoașterea ta unica posibilă ... ori din oropseala ta subiect de comunicare generală, are în sine un gust de văicăreț.
Sila ta, cârcotaș redundant, nu trebuie să fie și sila noastră
Afurisirea pe care o arunci asupra zilelor tale nu e una cu bucuria zilelor noastre. Înseamnă prea mult pentru oameni tăcerea de bun simț, de vreme ce nu o mai aflăm pe nici unde. E pierdută pe veci, pare, în alcovurile zgomotoase de pe platouri de producție unde e obligatoriu, nu-i așa, să ne aliniem cu toții.
Trist și nefericit, văicărețul strânge din mandibulă cu sagacitatea unui general
El îți vorbește despre numărul de perechi de ciorapi distribuit pe timpul verii populației desculțe ... și care, evident, nu are nevoie de ciorapi. Pare că ține mereu între dinți un trabuc otrăvit cu propria-i neputință de a se bucura de liniștea unei gândiri care se gândește și prin aceasta se valorizează cu adevărat; așteaptă mereu forțele reunite ale tuturor celorlalți pentru a-l scoate din neputința sa ce și-o asumă, corvoadă de lux.(”Gândurile plângăciosului” – grafică creion: Potra Sara Maria - clasa a VIII –a - Școala Gimnazială Mircea Eliade - Cercul de Pictură ”COLORIA” Satu Mare )
Ai sentimentul real că ești vinovat dinaintea lui ...
că nu i-ai dat mai mult, nu i-ai construit mai atent locașul autoidolatrizării personale, nu i-ai dăruit și mai mult timp de muncă voluntară în dreptul lui, scoborâtorul din rasa ateniană a teribilului văicăreț.
Uneori cred că ar merita niște statui în miezul cetății ca să ne oglindim neputințele proprii în neputința lor. Curtoazia lor cu estetica falsă ne permite să-i desenăm oricum, să le modificăm profilurile cu răbdarea de care numai un Giotto - de exemplu, în Capelladei Eremitani sau Capella degli Scrovegni ca să fim punctuali în informație, în Padova de odinioară și de azi - a avut-o pentru a redefini valoarea în funcție de icoană nu de caricatură.
Pentru că văicăreții alcătuiesc împreună partida celor care simt nevoia să
caricaturizeze totul ...
să reducă totul doar la calitățile lor pe care numai și numai ei le zăresc în viețile lor, altfel suportabile; așa că devin valori țiglele de pe acoperiș ... nu casa ca atare, parbrizul afumat ... nu șoferul mașinii, rama ... iar nu pânza ce o susține aceasta.
Suntem într-o lume a văicăreților. Încă nu ni se întâmplă nimic și urlăm ca din gură de șarpe; facem ușor figurație dar ne este grea adaptarea la realitatea crudă.
În ea sunt aruncați să lupte cei care nu se văicăresc, cei care smulg bucăți din propria lor viață pentru a schimba lumea ... dar, mă rog, lumea nu este pentru unii decât spațiul văicărelii.
Pentru lupta adevărată ne rămâne Biserica, iar pentru a ne vindeca de văicăreală, priviți Crucea lui Hristos. E nedrept să ne dăm mai victime decât El.
Părintele Constantin NECULA
