“Fără credinţă nu este cu putinţă să fim plăcuţi lui Dumnezeu, căci cine se apropie de Dumnezeu trebuie să creadă că El este şi că Se face răsplătitor celor care Îl caută” (Evrei XI; 6).
Credinţa conferă verticalitate fiinţei noastre; ea călăuzeşte viaţa noastră duhovnicească spre Lumină şi împreunată cu iubire, nădejde şi fapte bune susţine progresul nostru spiritual din treaptă în treaptă până la atingerea desăvârşirii, concretizată în asemănarea noastră cu Dumnezeu.
Pericopa evenghelică din duminica a XXIV-a după Rusalii (Luca VIII; 40-56: învierea fiicei lui Iair) ne relatează faptul că Mântuitorul nostru Iisus Hristos se întorcea din ţinutul Gadarenilor, unde vindecase un îndrăcit. Majoritatea teologilor consideră că locul unde S-a întors Iisus era oraşul Capernaum, aici fiind primit printr-o manifestaţie de bucurie, ceea ce atestă faima de care Se bucura Iisus în rândul contemporanilor Săi. Toată lumea se bucura de întoarcerea Domnului, dar un om din mulţime se bucura mai mult decât toţi, pentru că în inimă îi încolţise o speranţă. Acesta era chiar mai-marele sinagogii din localitate. Îl chema Iair. El îşi face loc prin mulţime, ajunge în faţa lui Iisus “şi căzând la picioarele Sale, Îl roagă să intre în casa lui. Căci avea numai o fiică, ca de doisprezece ani, şi ea era pe moarte”. Avea încredere deplină în Iisus, considerându-L singurul Care îi putea reda fiicei sale sănătatea. Observăm aici, afirmă Î.P.S. Dr. Antonie Plămădeală, că Iair nu-I adresase Domnului o rugăminte pentru el însuşi, ci pentru fiica sa. Mântuitorul i-a ascultat, aşadar, o rugăciune făcută pentru altcineva. Este un lucru care trebuie să ne reţină atenţia, fiindcă episodul justifică rugăciunile pe care le fac părinţii pentru copii, copiii pentru părinţi, prietenii unii pentru alţii. Dumnezeu preţuieşte rugăciunile făcute pentru semenii noştri. Ele înseamnă generozitate, dăruire, bunătate, iubire. Nu se poate ca Dumnezeu să nu ţină seama de astfel de sentimente nobile! Procedând aşa, ieşim din sfera egoismului, ne dovedim părtaşi la necazurile şi bucuriile aproapelui, ne asemănăm cu Dumnezeu. Dionisie Areopagitul spune: “Rugăciunile unora pentru alţii au preţ şi putere înaintea lui Dumnezeu”. Pe drum, spre casa lui Iair, se petrece un fapt interesant. Vedem mulţimea care se înghesuia în jurul lui Iisus, oamenii ştiind că vor asista la o nouă minune. Poporul era împins de curiozitate. Şi atunci, ca şi azi, omul era atras şi absorbit de senzaţional. La un moment dat, Mântuitorul Se întoarce şi întreabă: “Cine este cel ce s-a atins de Mine?” Întârziind răspunsul, intervin Apostolii: “Învăţătorule, mulţimile Te îmbulzesc şi Te strâmtorează şi Tu zici: Cine este cel ce s-a atins de Mine?” Era adevărat. Însă Iisus S-a explicat îndată: “S-a atins de Mine cineva. Căci am simţit puterea care a ieşit din Mine”. Văzând că nu se poate tăinui, o femeie a ieşit în faţă şi a recunoscut că ea fusese, arătând şi motivul pentru care o făcuse. Avea o boală, o scurgere de sânge, care o chinuia de doisprezece ani, deşi îşi cheltuise toată averea pe medicamente. Atingându-Se de Hristos, s-a tămăduit. Puterea vindecătoare a fost, deci, puterea pe care a simţit-o ieşind din Sine. Femeia tremura se spaimă. Credea că a comis un lucru nepermis. Îi era teamă de ce s-ar putea întâmpla, dar Iisus i se adresează cu admiraţie: “Îndrăzneşte, fiică, credinţa ta te-a mântuit. Mergi în pace”. Femeia venise cu o credinţă puternică, neîndoielnică. Credea cu toată fiinţa ei că o simplă atingere îi va aduce sănătatea pierdută în trecut. Minunea s-a înfăptuit. Speranţa nu i-a fost înşelată.
Convoiul îşi reia drumul spre casa lui Iair, condus chiar de acesta. Deodată, apare cineva aducând o veste îngrozitoare: “A murit fiica ta. Nu mai supăra pe Învăţătorul”. Vestea cade ca un trăznet. Are un impact teribil asupra psihicului tatălui. Iair cade în întristarea cea mai de pe urmă. Era unica lui fiică, singura lui nădejde, prinţesa lui, comoara lui cea mai preţioasă. Ce durere putea fi mai mare pentru el decât să-şi piardă copila, pe care a crescut-o până la doisprezece ani? Iisus Se întoarce către Iair şi îi adresează cuvânt de mângâiere şi speranţă, înainte de-a cădea în deznădejde: “Nu te teme; crede numai şi se va izbăvi”, continuându-Şi nestingherit drumul spre uimirea tuturor. În cele din urmă, ajung la casa mai-marelui sinagogii. Iisus intră, luând cu Sine pe Petru, Ioan şi Iacob (grupul restrâns al Apostolilor) şi pe părinţii zdrobiţi de durere ai fetiţei. Toţi ai casei plângeau şi considerau sosirea lui Iisus inutilă, tardivă, dar El le spune cu seninătate: “Nu plângeţi: n-a murit, ci doarme”. De fapt murise şi o ştia şi El, însă a dorit să le arate ce este moartea din perspectiva creştină: moartea e doar un somn, iar trezirea din acest somn coincide cu trecerea noastră spre fericirea veşnică sau spre osânda veşnică. Acest lucru depinde numai şi numai de noi. Cu toată gravitatea momentului şi cu toată suferinţa lor, această vorbă îi determină pe mulţi să râdă: “Cum adică, Tu nu poţi deosebi un om viu de unul mort?” Mântuitorul nu S-a preocupat nici de râsul, nici de îndoiala lor, ci Se îndreptă spre fetiţa, care zăcea împietrită, o luă de mână şi strigă: “Copilă, scoală-te!” Spre uimirea tuturor, în clipa aceea, fetiţa s-a ridicat. Credinţa lui Iair a rodit. Domnul Hristos a dat-o părinţilor ei, îndemnându-i: “Daţi-i să mănânce!” Boala gravă de care suferise o slăbise foarte mult. Poate că acest îndemn al Mântuitorului se adresează tuturor părinţilor, care sunt datori să-şi hrănească, la timp, atât trupeşte, cât şi sufleteşte copiii, pentru a preîntâmpina slăbirea trupului şi degradarea sufletului. Apoi, “le-a poruncit să nu spună nimănui ce s-a întâmplat”. Remarcăm discreţia care caracterizează toate faptele minunate săvârşite de Iisus şi aceasta este o dovadă de smerenie din partea Lui, model demn de urmat de către noi.
Îndemnul de “a crede” leagă cele două minuni între ele. Aceste minuni au fost săvârşite de fapt de cel care a avut credinţă. Femeia bolnavă şi Iair ne demonstrează că fiecare om, datorită credinţei, devine posesorul unei forţe extraordinare, prin care face lucruri deosebite, împodobindu-se cu virtuţi alese. Pentru a evidenţia acest aspect, Sfântul Maxim Mărturisitorul scria: “Cel ce crede, se teme; cel ce se teme, se smereşte; cel ce se smereşte, se îmblânzeşte; cel blând, păzeşte poruncile; cel ce păzeşte poruncile, se luminează; cel luminat se împărtăşeşte de tainele Cuvântului dumnezeiesc”. Însă, credinţa, pentru a fi mântuitoare, pretinde o viaţă potrivită cu ea, fiindcă “credinţa fără de fapte moartă este” (Iacov II; 26) şi, prin urmare, nu poate să-l ducă pe om până la viaţa veşnică (Filaret, Mitropolitul Moscovei). Faptele bune sunt sufletul credinţei. Ce folos este să crezi creştineşte şi să trăieşti păgâneşte? Păcatul şi credinţa nu pot trăi împreună. Să crezi numai că Dumnezeu există nu e suficient. Şi diavolii cred. Se cuvine să ne exteriorizăm credinţa prin fapte bune. O astfel de credinţă cere Hristos de la noi. De aceea a zis El: “credinţa ta te-a mântuit” şi “crede numai şi se va izbăvi”.
O altă caracteristică esenţială a credinţei este ca ea să fie “lucrătoare prin iubire” (Galateni V; 6). Filaret, Mitropolitul Moscovei se exprima atât de sugestiv în această privinţă: “Credinţa fără dragoste este o icoană fără viaţă. Dacă doreşti să fii mântuit prin credinţă, iubeşte-L pe Acela în Care crezi (pe Dumnezeu, dar şi pe aproapele tău). Cu dragoste este credinţa creştină; fără dragoste e credinţa demonică. De crezi bine, atunci să şi trăieşti bine. Să te predai credinţei cu tot sufletul tău şi cu toată viaţa ta, aşa încât credinţa să-ţi fie principala gândire a vieţii tale şi întreaga ta viaţă să-ţi fie expresia credinţei”. Sfântul Apostol Pavel, Apostolul Neamurilor, mărturiseşte: “…de aş avea atâta credinţă încât să mut şi munţii, iar dragoste nu am, nimic nu sunt” (I Corinteni XIII; 2). La aceste cuvinte frumoase le-aş adăuga şi pe acelea ale Sfântului Evanghelist Ioan: “Cel ce nu iubeşte n-a cunoscut pe Dumnezeu, pentru că Dumnezeu este iubire. Şi cel ce rămâne în iubire rămâne în Dumnezeu şi Dumnezeu rămâne în el. Dar dacă zice cineva: iubesc pe Dumnezeu, iar pe fratele său îl urăşte, mincinos este! Pentru că cel ce nu iubeşte pe fratele său, pe care l-a văzut, pe Dumnezeu, pe Care nu L-a văzut, nu poate să-L iubească. Şi această poruncă avem de la El: cine iubeşte pe Dumnezeu, să iubească şi pe fratele său” (I Ioan IV; 8, 16, 20-21). Iar, după afirmaţia lui Pascal, credinţa desăvârşită este aceasta: “Dumnezeu cunoscut cu inima”, adică prin iubire. Iată ce importanţă are iubirea în actul credinţei! “Credinţa lucrătoare prin iubire” ne conduce la cunoaşterea lui Dumnezeu.
Se întâmplă, însă, ca mulţi dintre noi să trecem adesea prin ceea ce Sfinţii Părinţi numesc “secetă duhovnicească”, când ispitele şi necazurile ne copleşesc, încât parcă nu le mai putem face faţă. Tocmai atunci suntem datori să luptăm mai mult cu noi înşine, să nu ne dăm bătuţi, nici să ne descurajăm, ci mai mult să stăruim în credinţă şi să ne ancorăm nădejdea în Dumnezeu, deoarece credinţa presupune şi nădejde. Iisus ne avertizează: “În lume necazuri veţi avea”. Şi tot El ne îndeamnă: “… dar îndrăzniţi, Eu am biruit lumea”. În acest sens, Sfântul Ioan Gură de Aur opinează: “Ce mare bine e credinţa! Ea ne salvează chiar şi atunci când ajungem într-o situaţie ce pare că nu are nici o portiţă de scăpare, când ne ameninţă moartea, când împrejurările în care ne aflăm ne duc la deznădejde!”
A crede cu adevărat înseamnă a-L avea pe Domnul în viaţa ta, a-L iubi sincer, a nădăjdui în El, a vorbi cu El prin rugăciune în fiecare zi, a te sfătui cu El, a pune voia şi înţelepciunea Sa dumnezeiască mai presus de voia ta, a căuta să nu faci ceea ce este împotriva învăţăturii Sale divine. Iubindu-L pe Dumnezeu, îl vei iubi şi pe aproapele tău. Credinţa este pentru viaţa noastră sufletească ceea ce este rădăcina pentru pom. Prin rădăcinile credinţei îşi soarbe pomul fiinţei noastre hrana spirituală pentru a da rodul cel bogat de bună şi creştinească vieţuire. Prin credinţă ne apropiem în modul cel mai intim de Hristos, ea este calea cea mai sigură spre mântuire. Exemple grăitoare în acest sens sunt femeia bolnavă şi Iair din Evanghelie. Însă, numai credinţa neclintită, însoţită de iubire, nădejde şi fapte bune este cu adevărat tămăduitoare de boli şi dătătoare de viaţă, împărtăşindu-ne binefacerile aduse de către Mântuitorul nostru Iisus Hristos.
Preot dr. Cristian Boloş
