“Domnul a învăţat că trebuie să socotim ca aproapele nostru pe fiecare om, pe cel care pătimeşte, pe cel care are nevoie de ajutor”, zice Sfântul Vasile cel Mare.
Toţi cunoaştem “pilda samarineanului milostiv”, cuprinsă în Sfânta Evanghelie după Luca, cap. X, v. 25-37. Cuprinsul acestei parabole, încărcat de o bogată semnificaţie, vorbeşte despre universalitatea iubirii creştine, despre sensul vieţuirii creştine. Viaţa fără un scop precis este o simplă rătăcire. Scopul vieţii este dobândirea iubirii de Dumnezeu şi de aproapele, această iubire completă fiind condiţia absolut necesară accesului în Împărăţia lui Dumnezeu; iar iubirea se manifestă prin compasiune, prin milostenie, prin dăruire, prin participarea efectivă la suferinţele celor din jur. Meditând cu atenţie asupra conţinutului “pildei samarineanului milostiv”, conştientizăm, spune Arhim. Serafim Man, existenţa a trei tipuri de comportament în cadrul relaţiilor interumane: cea mai respingătoare atitudine: om contra om; de indiferenţă: omul pe lângă om; de devotament şi ocrotire: omul pentru om. Iubirea. Esenţa creştinismului este cuprinsă în iubirea de Dumnezeu, Creatorul şi Părintele nostru, şi în iubirea de semeni, întrucât toţi suntem fraţi întru Hristos (Matei XXII; 36-40). Prin întruparea Fiului lui Dumnezeu din Fecioara Maria, prin faptul că a luat firea noastră omenească, fiind în acelaşi timp Dumnezeu adevărat şi Om adevărat, El a devenit fratele nostru. Hristos S-a născut mai înainte de veci din Tată, fără de mamă şi a luat trup omenesc, în timp şi spaţiu, din Mamă, din Fecioara Maria, fără de tată, naşterea Sa fiind mai presus de fire. “Cum va fi aceasta, de vreme ce eu nu ştiu de bărbat?”, s-a întrebat Maria. Însă, la Dumnezeu nimic nu este cu neputinţă (Luca, cap. I). Şi dacă între noi, ca persoane umane, şi Iisus, ca Fiu al Celui Preaînalt, s-a stabilit o relaţie de frăţietate, bazată pe iubire şi bunătate, înseamnă că şi noi am devenit copii, fii ai lui Dumnezeu. Împreună alcătuim o familie. Suntem fraţi întreolaltă şi avem un Tată comun: pe Dumnezeu. Copiii au datoria să-şi iubească tatăl şi totodată au obligaţia morală de a se iubi între ei, fiindcă sunt fraţi. Care iubire poate fi mai puternică decât cea dintre părinţi şi copii şi cea dintre fraţi? “Frate ajutat de frate, citim în Sfânta Scriptură, este ca o cetate tare şi înaltă şi are putere ca o împărăţie întemeiată” (Pilde XVIII; 19). Sfântul Ioan Gură de Aur remarca: “Începutul şi sfârşitul virtuţii este dragostea, şi orice virtute pe ea o are ca rădăcină, şi scop, şi vârf al tuturor bunurilor. Şi dacă ea este şi începutul şi sfârşitul bunurilor, apoi ce poate fi deopotrivă cu ea? Ce ar putea fi egal cu iubirea de oameni? Dacă dragostea către aproapele lipseşte, cu nimic nu ne va folosi dragostea de Dumnezeu. Să ne iubim, deci, unii pe alţii, căci prin aceasta dăm dovadă că iubim pe Dumnezeu, Care ne iubeşte pe noi”.
Această învăţătură lansată de Mântuitorul nostru, privind iubirea care trebuie să persiste între oameni, care se impune a sta la baza relaţiilor dintre ei, “bate la poarta inimii” fiecăruia. Toţi auzim bătaia, dar nu toţi deschidem uşa şi de multe ori, acest “Veşnic Călător”, Care este Iisus, rămâne afară, căzând pradă indiferentismului nostru. Deşi chipul Său străluceşte cu putere în fiecare semen, totuşi ochii noştri sunt atât de acoperiţi de voalul păcatelor, încât nu sesizăm prezenţa Lui în omul de lângă noi. Şi atunci, dacă trecem nepăsători pe lângă suferinţele semenilor, dacă nu suntem în stare să ne aplecăm asupra lor, cum vom putea să îi iubim şi să ne punem sufletul pentru ei? Oare nu aşa ne îndeamnă Iisus: “Să vă iubiţi unul pe altul, precum şi Eu v-am iubit pe voi”, fiindcă “întru aceasta vor cunoaşte toţi că sunteţi ucenicii Mei, dacă veţi avea dragoste unii faţă de alţii?” (Ioan XIII; 34-35, XV; 12-17). Cine nu-şi iubeşte aproapele, nici pe Dumnezeu nu-L iubeşte (I Ioan IV; 20-21) şi întrucât Dumnezeu este Iubire, cel care rămâne în iubire faţă de El şi faţă de aproapele, “rămâne în Dumnezeu şi Dumnezeu rămâne în el” (I Ioan IV; 16). Tocmai acest aspect, această direcţie lipseşte societăţii contemporane pentru a se angaja în totalitate pe drumul ce duce spre Împărăţia Cerurilor. Este adevărat că poarta prin care se face intrarea în Împărăţie este strâmtă şi calea e îngustă (Matei VII; 13-14), însă nu e imposibil de găsit. Important e, ca o dată ce te-ai angajat pe acest traseu, să depui efortul de a nu te abate de la el, iar dacă totuşi se întâmplă să te împiedici şi să cazi, să ai tăria de a te ridica, de a te regăsi şi de a persevera spre ţinta pe care îţi doreşti cu ardoare să o atingi. Dacă însoţitorul tău de drum este iubirea, orice rătăcire este exclusă. Prin iubire ne debarasăm de egoism şi ne unim, ne contopim cu ceilalţi. Această iubire dă putere, înţelegere şi frumuseţe sufletului nostru. Cel ce iubeşte cu sinceritate, acela iartă, uită, înţelege, ajută, consolează, dăruieşte, respectă. O inimă care debordează de iubire, intonează melodia dumnezeiască a păcii, a armoniei, transfigurând imaginea sumbră a vieţii şi a societăţii, într-un senin perpetuu de primăvară, senin care sugerează o înnoire continuă, o autodepăşire în săvârşirea binelui şi în evitarea răului.
Milostenia. Dacă o pasăre, pentru a zbura şi a se înălţa în văzduh, este nevoită să-şi folosească ambele aripi, tot aşa, pentru a atinge idealul, mântuirea şi desăvârşirea, se cuvine ca noi, oamenii, să posedăm atât iubirea, cât şi roadele ei, ştiind că “orice pom bun face roade bune” (Matei VII; 17). Roada cea mai de seamă a iubirii este milostenia. De fapt, între cele două virtuţi se stabileşte un raport atât de strâns, încât acesta poate fi împins până la identificare. Referitor la această idee, Mitropolitul Nicolae Mladin scria: “Milostenia este fiica iubirii. E o iubire aplecată peste durerile aproapelui, e inima frântă peste clocotul suferinţelor, e untdelemn ce potoleşte arşiţa rănilor, e apa ce astâmpără setea, e pâinea care satură foamea, e haina care îmbracă golătatea, e căldura care înlătură frigul, e căminul care adăposteşte pe cei străini, e cuvântul care întăreşte pe cei deznădăjduiţi, e mâna care luminează pe cei neştiutori. E puntea de legătură prin care durerea aproapelui se revarsă în mine însumi şi iubirea mea se toarnă în inima lui, ca să elimine sau să aline durerea”. Ce cuvinte înălţătoare! Ce poate fi mai mângâietor decât să ştii că ai pe cineva alături de tine, pe cineva care te susţine, te îmbărbătează, te întăreşte, care participă activ la suferinţa ta, ajutându-te să treci învingător peste acel moment de criză, întinzându-ţi mâna de care ai nevoie pentru a ieşi din prăpastia deznădejdii în care ai alunecat în urma încercărilor la care ai fost supus în viaţă şi pe care nu ai reuşit să le depăşeşti. În aceasta constă adevărata prietenie şi frăţietate. În acele momente, simţi mai pregnant ca oricând, prezenţa lui Dumnezeu, Care nu te părăseşte, ci aşteaptă doar să faci primul pas pe calea ce duce spre El. Restul paşilor îi face Însuşi Domnul, luându-te sub “aripa” Sa protectoare, astfel încât nimeni să nu te rănească.
Făcând milostenie ne asemănăm cu Hristos. Adânc cunoscător al firii omeneşti, Sfântul Grigorie de Nazianz se exprimase astfel: “Prin nimic altceva nu se slujeşte aşa de desăvârşit lui Dumnezeu, ca prin mila faţă de aproapele, fiindcă nici nu este ceva mai propriu lui Dumnezeu decât aceasta”. Mila şi iubirea lui Dumnezeu L-au pogorât pe bunul Samarinean, Iisus Hristos, în lume prin întrupare. Îndurarea şi iubirea faţă de cei aflaţi în suferinţă urcă pe ucenicii Domnului în Rai (Pr. dr. Ştefan Slevoacă). Aproapele nostru poate fi oricine. Să-i iubim şi să-i ajutăm, dar, după posibilitate, pe toţi, fără deosebire (prin cuvinte de mângâiere, prin rugăciuni, prin fapte de caritate). Dacă dorim să fim miluiţi de Dreptul Judecător, avem datoria de a fi iubitori şi milostivi. Să nu ne preocupe doar interesele noastre şi ale familiilor noastre, ci să ne străduim să-i sprijinim pe cei lipsiţi de ajutor şi de afectivitate. Să mulţumim lui Dumnezeu că ne găsim în rândul celor care pot dărui şi nu printre cei care întind mâna. Sfântul Vasile cel Mare afirma: “Cât de mult ar trebui să mulţumeşti Bunului Dumnezeu, Binefăcătorului tău, cât de vesel ar trebui să fii, cât de mândru de cinstea ce ţi se dă, că nu tulburi uşile altora, ci alţii vin la ale tale!” Să-L iubim pe Dumnezeu, fiindcă El ne-a iubit mai întâi (I Ioan IV; 19), aducându-ne pe lume, iertându-ne şi mântuindu-ne şi să-i iubim pe semenii noştri cu aceeaşi intensitate ca şi cum am fi noi în locul lor, manifestându-ne iubirea prin acte de milostenie, deoarece “în aceste două porunci se cuprind toată Legea şi proorocii” (Matei XXII; 40). Cunoscând toate acestea, la final adresez tuturor, împreună cu Mântuitorul nostru Iisus Hristos, următorul îndemn: “Mergeţi şi faceţi şi voi asemenea!”
Preot dr. Cristian Boloş
