„Învățătură: după un mare succes, câtva timp să stai cu totul în rezervă. Oamenii se răzbună bucuros pentru admirația ce le-ai smuls-o.”
(cf. Ion Petrovici, Prin meandrele trecutului, Cartea Românească, 1979, p. 37) Nu m-am gândit niciodată că Domnul Hristos a avut de suferit și pentru dâra de admirație pe care o trezise în popor; un popor trist, ignorat inclusiv de oamenii care ar fi trebuit să-l crească, să-l ajute să-l vadă pe Dumnezeu. Luați și citiți Scriptura Noului Legământ și veți înțelege.Păreau mai importante părerile cărturarilor și fariseilor decât adevărul despre Împărăția lui Dumnezeu, rigoriști fără rigoare ...
așa cum astăzi respirăm toxicitatea unor fundamentaliști fără fundament. E cert că simplitatea stăpânită a Mântuitorului i-a făcut pe oameni să trăiască bucuria admirației. Deseori citim că poporul spunea: „niciodată nu s-a făcut aceasta în Israel” - „nimeni, niciodată nu a vorbit cu o asemenea putere”. E o admirație a firilor necomplicate care poate fi foarte ușor deturnată ... din Osana în Răstignește-L ... o chestiune de ore care schimbă admirația unui popor în furia sa; de cele mai multe ori pentru păcate închipuite ale câte unei persoane expuse cu furie, într-un soi de răstignire indecentă.Suntem în pragul Betleemului. Cum oare nu redescoperim liniștea Orașului-han dumnezeirii?
Cum de ne strecurăm, iude nătânge, pe străzile înguste ale Cetății cu mireasmă de Pâine cerească, numai cu gândul la gologanii prin care să facem fericiți oamenii, cumpărându-le lucruri ce ne închipuim că-i bucură? Pentru ce admitem o magie a Crăciunului în detrimentul sfințeniei sale? Pentru că sărbătoarea Nașterii Domnului e o sărbătoare nu o făcătură de mall; e un praznic al Întâmpinării și nu al alergării, un praznic al Întâlnirii și nu al rănirii. Ba, mai mult, un praznic al Familiei umane în întregul ei, așezată într-un cosmos riguros purtat în grijă de ordinea iubirii lui Dumnezeu, care Se face Om pentru ca omul să redobândească posibilitatea îndumnezeirii; al Familiei care nu, nu poate fi negociată în conținutul ei dumnezeiesc, dăruit nouă ca model de iubire și curaj.Smerit, Domnul asumă cu mare curaj revenirea în mijlocul celor care preferă mărul cunoașterii seci în detrimentul cunoașterii care aduce nemurirea
Pe măsură ce publicitatea asupra unor evenimente epocale într-ale cunoașterii devine tot mai agresivă, înțelegi cât de puțin știm, cât de puțin stăpânim din cunoașterea noastră de sine, ori din cunoașterea lumii în care hălăduim. O ieftineală râncedă dezacordează coardele de realism ale Întrupării Mântuitorului și aruncă lumea în scenarii imature, vădit mincinoase, din care se hrănesc complotiștii cu ifose de atoateștiutori, în miezul de gheață al mediocrității mascate în rânjet de atotcunoaștere, în vreme ce smerenia Domnului Hristos își asumă răzbunarea admirației smulse cândva de la oamenii simpli.
Cum devin oamenii răstignitori de ocazie?
De ce privesc spre aproapele judecându-i numai păcatul nu și pocăința, de cele mai multe ori nevăzută, pare o altă poveste din altă Evanghelie. Dar nu, e aici, lângă noi dioptria de Bine prin care putem privi spre celălalt ca fiind fratele nostru, APROAPELE nostru ca viață a noastră. Aud de ani buni gâlceava unora cu un Dumnezeu despre care, mărturisesc făloși, că nu cred că există. E ciudat și ține un pic de psihiatrie, vorbirea despre - și cu un personaj despre care susții, sus și tare, că nu crezi - că există.
