Decalogul (2)

Porunca întâi: “Eu sunt Domnul Dumnezeul tău, să nu ai alţi dumnezei afară de Mine!” (Ieşire XX; 2-3).

Această poruncă, prin modul în care este formulată de Dumnezeu, scoate în evidenţă legătura profundă, intimă, dintre Creator şi creatură, adică dintre Dumnezeu şi om, dintre Părinte şi fiu. Pronumele personal “Eu” (pers. I) şi pronumele posesiv “tău” (pers. a II-a) au tocmai menirea de a reliefa intimitatea. Este vorba despre o relaţie de la Persoană la persoană sau de la Persoane (Sfânta Treime) la persoane (oamenii). Dumnezeu este Unul în fiinţa Sa, motiv pentru care întâlnim pronumele “Eu” la singular. Însă, acest singular ascunde pluralul “Noi”, adică cele trei Persoane ale Sfintei Treimi: Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt, adică: un Dumnezeu în trei Persoane. Fiinţa este unică, întreagă şi comună celor trei Persoane ale Sfintei Treimi, tot aşa cum firea umană este una şi comună tuturor persoanelor umane.

Omul creat de Dumnezeu în Treime este persoană şi nu individ. Omul, ca persoană, are o structură dihotomică – trup şi suflet – trăind pe pământ, dar aspirând spre Cer, spre Dumnezeu. Individul, pe de altă parte, este cel care se lasă – de bunăvoie – copleşit de tentaţiile teluricului, cel care permite adormirea propriei conştiinţe, cel care îşi fragmentează urcuşul spre Cer, predându-se plăcerii provocată de păcat. Individul este cel care încetează de a mai fi un privitor spre Dumnezeu (un antropos), cel care pătrunde în sfera egoismului – unde se simte bine – crezând că este un “axis mundi”, iar ceilalţi (semenii) doar gravitează în jurul său. Individul se rupe din comunitar, din comuniune, încetează să se mai raporteze la restul comunităţii, fiind de părere că poate progresa de unul singur, atribuindu-şi, în exclusivitate, toate meritele. A deveni individ înseamnă a înceta de a mai fi persoană. Doar o persoană poate trăi atât pe pământ, cât şi în cer, pentru că se raportează la Dumnezeu, dorind unirea cu El şi luptând din răsputeri pentru împlinirea acestui scop. Omul îşi poate spune “eu” doar dacă se comportă ca o persoană, care se poate detaşa oricând de egoism, spre a se cufunda în iubire: în iubirea de Aproapele şi – implicit – în iubirea de Dumnezeu. Persoana îşi foloseşte libertatea spre a ajunge la asemănarea cu Dumnezeu, la dobândirea mântuirii.

Dumnezeu ne spune: “Eu sunt...” Observăm că verbul “a fi” este la prezent, ceea ce ne demonstrează faptul că noi ne găsim într-un prezent continuu. Trăim mereu în prezent şi ne pregătim pentru veşnicie. Viaţa omului pe pământ constituie o pregătire neîntreruptă pentru întâlnirea cu Dumnezeu şi pentru viaţa veşnică şi fericită, trăită împreună cu El după moarte şi după înviere. Acest prezent continuu înseamnă că omul este pregătit (sau ar trebui să fie) întotdeauna pentru a se întâlni cu Dumnezeu şi că nu trebuie să ceară un timp de amânare spre a se îndrepta, spre a se căi. Prezentul continuu presupune o conştiinţă împăcată, deoarece doar aceasta poate îndepărta cu succes frica de Judecata viitoare. Cu câtă căldură ni se adresează Dumnezeu: “Eu sunt Domnul Dumnezeul tău!” Al cui? Al tău! El este Domnul meu, al tău, al lui, al nostru. El este Tatăl nostru! Doar pentru că este al nostru I ne putem adresa cu apelativul intim: Tată. Nu ne spune că este Dumnezeul cerului, al pământului, al întregului univers (deşi este), ci că e “Domnul Dumnezeul tău”. Cu toate că e necuprins, că e atotputernic, totuşi ţi Se dăruieşte ţie, adică ni Se dăruieşte nouă, tuturor, cerându-ne să-L iubim şi să ne iubim întreolaltă. Cea mai mare bucurie o simte Dumnezeu în clipa în care vede că noi, oamenii, copiii Lui, ne iubim unii pe alţii. Iubirea existentă între Persoanele Sfintei Treimi se revarsă în afară, iar noi, oamenii, persoanele umane, trebuie să simţim această iubire şi să o facem vie în relaţiile interumane.

De asemenea, unitatea dintre Persoanele Sfintei Treimi se impune a fi urmată de către noi, oamenii, spre a deveni cu adevărat un trup, conduşi de capul Hristos. El este “Domnul tău” şi “Domnul nostru”. Deşi este dată în Vechiul Testament, această poruncă vorbeşte despre “Domnul”, într-o perioadă în care omenirea aştepta venirea unui Răscumpărător, a lui Mesia, a Domnului Hristos. “Domnul” este Fiul lui Dumnezeu, Mântuitorul Iisus Hristos. Acest lucru ne arată că Iisus Hristos este Fiul lui Dumnezeu, născut din Dumnezeu-Tatăl mai înainte de timp, adică “mai înainte de toţi vecii”, luând trup în timp din Fecioara Maria. Domnul Hristos a fost, este şi va fi Domnul nostru, noi având datoria de a ne strădui să-L urmăm prin faptele noastre bune. Expresia “Domnul Dumnezeu” ne arată că Domnul Iisus Hristos este Dumnezeu adevărat, dar şi iubirea desăvârşită dintre Tată (Dumnezeu) şi Fiu (Dumnezeu), iubire care se revarsă, precum afirmasem, asupra noastră, a persoanelor dornice de mântuire. Atât de mult Îşi iubeşte Tatăl Fiul, încât L-a aşezat înaintea Sa în cadrul acestei formulări: Domnul-Fiul Dumnezeu-Tatăl. Atât Fiul, cât şi Tatăl sunt ai noştri, iar harul divin ni se împărtăşeşte prin acţiunea Duhului Sfânt. Cele trei Persoane Treimice au lucrat şi vor lucra întotdeauna împreună şi în deplină unitate şi iubire. Deşi Tatăl Îşi iubeşte atât de mult Fiul, totuşi a îngăduit ca El să Se întrupeze, să ia firea noastră omenească (în afară de păcat) şi să o transfigureze prin moartea Sa şi prin învierea Sa, ducând-o apoi cu Sine la Cer, prin înălţare.

Ce putem învăţa din cele menţionate mai sus? Că noi suntem fiii lui Dumnezeu şi că din iubire pentru noi L-a jertfit pe Fiul Său – Iisus Hristos. Având în vedere această realitate, cum vom putea să ignorăm poruncile pe care ni le dă Dumnezeu, care nu fac altceva decât să aşeze societatea pe principii solide, sănătoase? A ignora poruncile, comandamentele divine, înseamnă a prefera haosul, dezordinea. A împlini poruncile este un semn al iubirii, al ascultării (Adam şi Eva au fost “izgoniţi” din Eden – ori s-au izgonit ei înşişi – pentru că s-au dovedit a fi neascultători şi nerecunoscători). Dumnezeu ne oferă totul şi aşteaptă în schimb iubirea. Pentru a ajunge la ea, la iubire, se impune a fi urcată treaptă cu treaptă întreaga scară a virtuţilor. Când ai ajuns la iubire, ai ajuns la capătul scării, al urcuşului, pentru că ai ajuns la Dumnezeu, Care este Iubirea prin excelenţă; iar când ai ajuns la Dumnezeu ai dobândit totul.

Dacă Dumnezeu în Treime este Dumnezeul nostru, cum am putea concepe să avem alţi dumnezei în afară de El? Dumnezeu ni Se adresează la singular pentru că fiecare – în parte – trebuie să stăm în legătură directă cu El, în dialog cu El, pentru că fiecare persoană constituie un mădular al trupului Domnului, care este Biserica, în cadrul căreia toţi formăm o familie care trăieşte în comuniunea iubirii, a iertării, a respectului, a într-ajutorării, a toleranţei, a unităţii. Decalogul depăşeşte graniţa dintre Vechiul Testament şi Noul Testament, poruncile dumnezeieşti rămânând valabile pentru toate timpurile şi fiind criterii decisive în cadrul Judecăţii particulare şi a Judecăţii de Apoi, deoarece primele patru porunci privesc raportul dintre Dumnezeu şi om, iar următoarele şase porunci se referă la relaţia om-om. Însă, toate poruncile sunt pătrunse de duhul iubirii, iar iubirea nu cunoaşte timp şi spaţiu. A avea alţi dumnezei înseamnă a crede că iubirea şi recunoştinţa nu trebuie să se îndrepte spre Dumnezeu, ca şi Creator al cerului şi al pământului, ci spre alte fenomene, lucruri, vietăţi, idoli, zei, care ar influenţa în vreun fel viaţa omului. Tocmai pentru a-l feri pe om de această rătăcire, Dumnezeu a hotărât să ofere neamului omenesc Decalogul, spre a avea un reper mereu actual după care să se conducă şi în baza căruia să fie judecat. Prima poruncă a Decalogului ne arată că a trăi cu Dumnezeu şi a-L recunoaşte în adevăr ca Dumnezeu al tău înseamnă a trăi în normalitate. A ieşi din relaţia cu Dumnezeu presupune a pătrunde în arealul anormalului, presupune a-L căuta pe Dumnezeu într-o direcţie greşită. Omul a putut alege această direcţie greşită întrucât este împodobit chiar de către Dumnezeu, de către Însuşi Creatorul, cu darul libertăţii de voinţă. În Eden, omul a căzut în păcat pentru că avea libertate, iar Dumnezeu nu a dorit să-i îngrădească această libertate. Deşi omul cade, deşi se dovedeşte neascultător, nedemn de încrederea care i-a fost acordată, deşi a fost tentat să se închine altor dumnezei (şi chiar a făcut-o), totuşi Adevăratul Dumnezeu nu-l părăseşte, ci îi arată că este “Domnul Dumnezeul” său.

Ce poate fi “în afară” de Dumnezeu? Ştim că Dumnezeu este necuprins, că este prezent pretutindeni, că este atotştiutor. A fi în afara lui Dumnezeu înseamnă a fi într-o stare de păcat (a păcatului), a fi în sfera de influenţă a diavolului. A fi în afară presupune a nu mai fi cu Dumnezeu. Diavolul, la rândul său, nu-l obligă pe om să aleagă răul în detrimentul binelui, ci el devine victorios doar dacă propunerea lui coincide cu voinţa şi acţiunea omului. Chiar dacă diavolul îl îndeamnă pe om să aibă alţi dumnezei, el nu-l poate obliga pe om, ci alegerea îi revine omului, care trebuie să îşi asume şi responsabilitatea deciziei. Dumnezeu îl direcţionează pe om spre bine, dar nu-l forţează. Omul, ca persoană, trebuie să fie conştient de darul libertăţii pe care îl are prin creaţie şi să-l folosească în mod corespunzător spre a putea spune mereu că Dumnezeu este “Domnul Dumnezeul” lui atât pe pământ, cât şi în viaţa posterioară morţii. Având poruncile, avem un criteriu de judecată, fără a mai putea obiecta că n-am ştiut, că am fost în necunoştinţă de cauză. Fiecare va fi judecat aşa cum a trăit, fiindcă viaţa pământească reprezintă scara pe care urcăm neîncetat spre unirea cu Dumnezeu în veşnicie.

Doamne, dăruieşte-ne sănătate şi înţelepciune spre a cunoaşte, trăi şi mărturisi credinţa cea adevărată!