Decalogul (3)

Porunca a doua: “Să nu-ţi faci chip cioplit şi niciun fel de asemănare a niciunui lucru din câte sunt în cer, sus, şi din câte sunt pe pământ, jos, şi din câte sunt în apele de sub pământ! Să nu te închini lor, nici să le slujeşti…” (Ieşire XX; 4-5).

 Aceasta este a doua poruncă a Decalogului, care, de altfel, se leagă de cea dintâi (“Eu sunt Domnul Dumnezeul tău. Să nu ai alţi dumnezei în afară de Mine!” – Ieşire XX; 2-3), explicându-ne la ce se referă expresia “alţi dumnezei”. Întâlnim aici cuvintele “chip” şi “asemănare”. Omul a fost creat după chipul lui Dumnezeu (Facere I; 26-27), fiind împodobit cu sentiment, raţiune şi libertate de voinţă, primind harul divin, pentru ca, prin străduinţă proprie, să ajungă la asemănarea cu Dumnezeu, adică la dobândirea fericirii în veşnicie. Prin căderea în păcatul originar (strămoşesc), omul a întunecat chipul lui Dumnezeu din el, în sensul că sentimentul s-a pervertit, raţiunea s-a învolburat, iar voinţa a slăbit, fiind îndreptată şi spre rău. De asemenea, omul a pierdut harul dumnezeiesc primit în dar în clipa creaţiei, har pe care îl va reprimi prin Mântuitorul Iisus Hristos, Care ne va răscumpăra din robia păcatului, a diavolului şi a morţii. Omul a încercat să se substituie lui Dumnezeu, să fie asemenea Lui, crezând că poate, la rândul său, să creeze după chip şi asemănare, plămădind chipuri cioplite şi idoli spre a sa rătăcire. Doar Dumnezeu poate crea după chip şi după asemănare şi El a făcut acest lucru în momentul în care l-a adus pe om din nefiinţă la fiinţă.

După ce a fost alungat din Grădina Edenului, în loc să se apropie tot mai mult de Dumnezeu, omul ajunge să-şi făurească dumnezei cărora să se închine şi cărora să le ceară ajutorul, uitând că doar Adevăratul Dumnezeu este Cel Care poate ajuta într-adevăr şi Cel Căruia I Se cuvine închinare şi adorare. Omul este derutat, dar el este motivul derutei sale. În momentul în care ajungi să te închini unui animal, tu care ai fost creat să stăpâneşti şi să conduci animalele, înseamnă că ţi-ai pierdut sensul existenţei. De aceea, Dumnezeu intervine şi dă această poruncă spre a-l scoate pe om din rătăcire. Însă, chiar în clipa în care Dumnezeu îi dă lui Moise, pe Muntele Sinai, “cele două table ale legii, table de piatră, scrise cu degetul lui Dumnezeu” (Ieşire XXXI; 18), poporul evreu îşi “confecţionează” un viţel din aur, căruia i se închină (Ieşire XXXII). Ne putem imagina ce cote ameninţătoare a atins rătăcirea omului, mai ales după ce a văzut puterea proniatoare a lui Dumnezeu manifestată anterior faţă de sine. În loc de recunoştinţă, omul Îl înlocuieşte pe Adevăratul Dumnezeu, Care a scos poporul evreu din robia egipteană, cu alt dumnezeu, cu un dumnezeu fals, imaginar, cu un idol.

În acest context, trebuie să precizăm faptul că icoana nu este idol, nici chip cioplit, ci reprezintă o imagine a Domnului, a Maicii Domnului şi a Sfinţilor. Cel care se închină în faţa icoanei şi o sărută, nu se închină materiei din care este realizată icoana, ci persoanei sfinte care este zugrăvită pe/în ea. Acele persoane sfinte au avut o existenţă reală, iar după moarte se bucură de fericirea Raiului, pe care o vor dobândi în mod deplin după Judecata de Apoi. Sfinţii din icoane se roagă şi mijlocesc pentru noi înaintea Preasfintei Treimi. Ne închinăm Sfinţilor din icoane pentru că avem nevoie de mijlocirea lor şi pentru că ei reprezintă modele de autentică vieţuire creştină. Icoanele se realizează pentru că Însuşi Dumnezeu a permis acest lucru în momentul în care Fiul S-a întrupat din Fecioara Maria, făcându-Se văzut oamenilor şi putând fi zugrăvit în icoane. Prin întrupare, Hristos a rămas Dumnezeu precum era, dar a luat şi firea omenească. Cele două firi – dumnezeiască şi omenească – coexistă în unica persoană a Fiului lui Dumnezeu întrupat, motiv pentru care spunem că Domnul Iisus Hristos este Dumnezeu adevărat şi Om adevărat. De asemenea, Sfinţii au trăit în realitate printre oameni, strălucind prin vieţile lor pilduitoare, iar semenii lor i-au cinstit atât în timpul vieţii pământeşti, cât mai ales după moarte. Îngerii, locuitorii lumii nevăzute, sunt mijlocitori între Dumnezeu şi oameni, făcând cunoscută voia divină pe pământ; ei îndrumă oamenii spre săvârşirea binelui şi evitarea răului, în vederea dobândirii mântuirii sufletelor lor. Maica Domnului, prin excelenţă, este Mama Fiului lui Dumnezeu şi Mama noastră, împărăteasa cerului şi a pământului. Preacinstirea pe care i-o acordăm este dată chiar de alegerea ei de către Dumnezeu spre a-L naşte cu trup, în timp, pe Fiul Său. Doar cea mai curată dintre fecioare Îl putea naşte pe Hristos, ea fiind curăţită de păcatul strămoşesc în clipa zămislirii de la Duhul Sfânt. Nici Crucea nu este chip cioplit, fiindcă ea reprezintă altarul de jertfă al Domnului Iisus Hristos pentru mântuirea noastră, devenind armă de biruinţă împotriva diavolului şi a păcatului. Păcatul a murit pe cruce, moartea a fost învinsă prin Înviere şi omenirea s-a renăscut la o viaţă nouă în, prin şi cu Hristos, o viaţă în har.

Azi, omul, chiar dacă nu-şi făureşte chipuri cioplite, chiar dacă nu caută zei, chiar dacă nu îndumnezeieşte diverse fenomene ale naturii, cărora să se închine şi să aducă jertfe (chiar sângeroase), totuşi îşi predă – cu bună ştiinţă – viaţa unor vicii şi păcate, cărora se lasă înrobit, transformându-le în însuşi sensul vieţii sale. Aş aminti doar câţiva “idoli” ai societăţii contemporane: alcoolul, drogurile, etnobotanicele, desfrâul, acumularea de avere, îmbuibarea, exploatarea omului de către om, setea de proprietate etc. Toate duc la înstrăinarea omului de Dumnezeu şi la ruperea legăturilor de iubire cu aproapele din dorinţa de a-l domina, de a-i fi superior. Omul stăpânit de aceste vicii – repet, prin voinţa sa liberă – Îl caută pe Dumnezeu şi i se pare că-L găseşte în băutură şi mâncare peste limită, în droguri, în bogăţie. Viaţa lui se metamorfozează şi devine un timp destinat consumului, alergării continue, care îl conduce spre abisul pierzării. Aceşti idoli, pe care omul îi slujeşte cu abnegaţie în cursul vieţii telurice, care îi devin prieteni intimi, îl vor călăuzi până la despărţirea firească a sufletului de trup (despărţire numită moarte), dar îl vor abandona la Judecată, iar sufletul se va “trezi” singur, lipsit de bagajul faptelor bune şi împovărat de patimi. De fapt, întreaga viaţă pământească trăită în compania acestor idoli este o tristă singurătate, este o teribilă izolare. Aceşti idoli te fac să crezi că eşti fericit şi împlinit, că te deplasezi într-o direcţie bună, dar finalul drumului te va convinge cât de mult ai fost înşelat. Aceşti idoli îl conduc pe om de multe ori la stări deprimante şi chiar la sinucidere, dacă el nu se îndreaptă la timp prin căinţă sinceră, dacă nu se debarasează de ei, căutându-L pe Adevăratul Dumnezeu, Care îl poate tămădui, dacă nu conştientizează necesitatea imediată a vindecării trupului şi a sufletului cu ajutorul Domnului, dacă nu-şi dă seama de importanţa rugăciunii, a înfrânării, a cumpătării, a Spovedaniei, a Împărtăşaniei, a Bisericii în viaţa sa. Auzim expresia “norocul începătorului” pe care o folosesc cei care practică pentru prima dată un joc de noroc. Însă, acest noroc al începătorului este o modalitate utilizată de “cel viclean” pentru a ne convinge că merită să practicăm acel joc în continuare deoarece ne va aduce mult mai multe beneficii. Ascultând acest sfat, omul ajunge să fie dominat de diferite jocuri de noroc, care, într-un final, îl ajută să piardă tot ce a agonisit într-o viaţă, punându-şi în pericol chiar viaţa şi familia în urma acelui pact secret încheiat cu diavolul. Oricât ar câştiga prin intermediul unui joc, omul nu va putea acoperi pierderile înregistrate de el în decursul timpului pe diverse planuri ale vieţii.

Aşadar, toţi aceşti idoli care conduc la deznădejde, care îi procură omului o stare euforică temporară, se caracterizează prin exces, iar excesul repetat la infinit duce la o slăbire treptată a fiinţei şi în cele din urmă la moarte. Omul nu va găsi niciodată fericirea în aceşti idoli, pentru că adevărata fericire o putem găsi doar în Dumnezeu şi împreună cu Dumnezeu (printr-o viaţă echilibrată), Căruia I Se cuvine adorarea noastră şi recunoştinţa noastră pentru toate binefacerile pe care le revarsă neîncetat asupra omenirii, iertându-ne ori de câte ori greşim dacă ne căim cu toată sinceritatea. El ne aşteaptă mereu cu iubire. Datorită mândriei omul a ajuns să se creadă el însuşi zeu şi dumnezeu, aşteptând onoruri din partea celor din jur, a conaţionalilor şi nu numai. Ne amintim, de pildă, de împăraţii romani pentru care cultul împăratului era de o importanţă vitală, creştinii fiind crunt persecutaţi pentru refuzul lor de a-l adora pe împăratul roman ca pe un dumnezeu. Mândria l-a scos pe om din Eden şi tot mândria l-a determinat pe om să se autoproclame dumnezeu. Doar smerenia îl poate conduce pe om spre o relaţie iubitoare cu Dumnezeu şi cu semenii.