“Suflete al meu, suflete al meu, scoală! Pentru ce dormi? Sfârşitul se apropie şi vrei să te tulburi. Deşteaptă-te, dar, ca să Se milostivească spre tine Hristos Dumnezeu, Cel Ce este pretutindeni şi toate le plineşte... Miluieşte-mă, Dumnezeule, miluieşte-mă!”
Sfântul Andrei Criteanul (660-740 d.Hr.) s-a născut la Damasc. A fost monah în mănăstirea Sfântul Mormânt din Ierusalim, diacon la Constantinopol, iar la începutul secolului al VIII-lea devine episcop al Cretei. Opera sa clasică o reprezintă „Canonul cel Mare”, alcătuit din 250 de strofe, care se cântă în Postul Mare. Sfântul Andrei este serbat de către Biserică la 4 iulie.
„Canonul cel Mare” al Sfântului Andrei Criteanul se săvârşeşte, împărţit în patru secţiuni, în primele patru zile ale Postului Mare şi, în întregime, miercuri seara, în săptămâna a cincea a Postului Paştilor (în care ne găsim acum), fiind caracterizat printr-o profundă stare de umilinţă. Culegând şi adunând la un loc întreaga istorie a Vechiului Testament şi a Noului Testament, Sfântul Andrei a alcătuit această sublimă cântare, care cuprinde perioada de la Adam până la Înălţarea Domnului la cer şi predica Sfinţilor Apostoli. Prin acest canon suntem îndemnaţi să râvnim şi să urmăm faptele bune ale Sfintei Scripturi şi să ne ferim de păcate, alergând întotdeauna la Dumnezeu prin pocăinţă, post, milostenie, lacrimi, mărturisire şi rugăciune. Biserica a rânduit această zi din săptămâna a cincea spre citirea „Canonului” deoarece Postul Mare se apropie de sfârşit şi pentru ca nu cumva oamenii, lenevindu-se, să se preocupe mai puţin de nevoinţele duhovniceşti şi să se îndepărteze de viaţa cumpătată, după cum stă scris cu înţelepciune în „Sinaxarul” zilei (în Triod). Ca atare, Sfântul Andrei, ca un adevărat învăţător, prin cântările Canonului, în care prezintă virtuţile marilor bărbaţi, precum şi întoarcerea la credinţă a celor răi, îi sfătuieşte pe cei care se nevoiesc cu postul să se poarte cu mai mult curaj pentru a se bucura de Înviere.
Andrei Criteanul a alcătuit acest canon în timpul în care Sofronie, Patriarhul Ierusalimului, a scris „Viaţa Mariei Egipteanca”, viaţă care ne pune înainte o mare pildă de smerenie, dând mângâiere celor care au păcătuit şi doresc să se reîntoarcă la Dumnezeu prin căinţă sinceră. În cântările Canonului sunt pomeniţi atât Sfântul Andrei Criteanul, cât şi Cuvioasa Maria Egipteanca: „Sfinte Părinte Andrei, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi” şi „Cuvioasă Maică Marie, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi”.
Maria Egipteanca ne demonstrează cât sunt de mari iubirea şi iertarea lui Dumnezeu, Care “vrea ca toţi oamenii să se mântuiască şi la cunoştinţa adevărului să vină” (I Timotei II; 4). “Chip al pocăinţei te-ai arătat, Preacuvioasă Maică Maria, glăsuieşte condacul al VII-lea din <<Acatistul Sfintei Maria Egipteanca>>, că din roabă a diavolilor prin păcat, înger al Luminii te-ai arătat şi pe cei mai nevoitori pustnici i-ai întrecut, iar acum cu cetele cuvioşilor Îi cânţi lui Dumnezeu: Aliluia!”
Maria Egipteanca reprezintă un exemplu cutremurător de parcurgere a drumului de la păcat la sfinţenie, de la indiferenţă faţă de Dumnezeu la deplină adeziune la învăţătura Sa, de la viaţa petrecută în desfrâu la asceza pustiului, dobândind cununa sfinţeniei, ca urmare a pocăinţei săvârşite. Ea a parcurs integral traseul de la moartea sufletească la viaţa eternă, cunoscând tensiunea zguduitoare a extremelor (a se vedea Gurie Georgiu şi Cristian Tia, „Meditaţii duhovniceşti la sfârşit de modernitate”, Craiova, 1999, pp. 45-47. Am folosit această sursă bibliografică pentru a prezenta, în cele ce urmează, pe scurt, viaţa Mariei Egipteanca).
„Maria era o destrăbălată din Egipt. Destrăbălarea o practica nu doar pentru bani, cum declara ea însăşi, ci pentru plăcerea împreunării. Iată, deci, că acum mai bine de un mileniu, un caz concret întrupează una dintre condiţiile omului modern. Sensul vieţii ei devenise plăcerea. La un moment dat, aude de numeroasele pelerinaje pe care le făceau oamenii la Ierusalim, pentru a se închina Crucii Mântuitorului, găsită, după multe căutări, de către împărăteasa Elena. Din pură curiozitate, se duce şi ea să o vadă. Neavând bani pentru a plăti costul transportului pe mare, din Egipt în Ţara Sfântă, îşi vându trupul marinarilor şi astfel ajunse în locul dorit, la biserica din Ierusalim, care adăpostea Crucea lui Iisus. Însă, o forţă nevăzută o reţinea la uşa bisericii. Toţi ceilalţi treceau pe lângă ea, iar dânsa, deşi încerca din toate puterile, nu putea înainta şi pătrunde în biserică. O mână de oţel o ţinea prizonieră şi această mână era nevăzută, dar avea o putere colosală. Abia în acel moment, ea a conştientizat faptul că viaţa este mult mai mult decât şi-a închipuit. Condiţia ei degradantă din punct de vedere moral nu îi permitea accesul la misterul vieţii celei de dincolo de lume. În acele clipe, a promis, luând-o pe Maica Domnului ca martoră, că dacă îi va îngădui şi ei accesul în biserică, se va întoarce la Hristos. Este momentul suprem al convertirii, al începerii drumului invers, al unei adevărate coborâri la iad. Se retrage în pustia Egiptului, unde trăieşte în post aspru şi în rugăciune, nemaivăzând faţă de om şi hrănindu-se doar cu rădăcinile buruienilor din pustie. Nici haine nu avea, ne spune cronica vieţii ei, ci părul neîngrijit al capului ei îi crescuse, devenindu-i veşmânt. Câţi ani a petrecut în desfrânare, atâţia a petrecut în pustiul Egiptului, într-o asceză lipsită de fiorul divin, dar trăind în permanenţă cu nostalgia gustului său, pe care l-a simţit în momentul convertirii şi cu speranţa dobândirii lui depline. Un mare duhovnic, Cuviosul Zosima, din vecinătatea pustiei, obişnuia ca în Postul Mare să se retragă şi el pentru o perioadă de timp în pustie. O întâlni pe Maria, sub călăuzire divină, iar ea îi ceru să o spovedească. La a doua retragere în pustie, duhovnicul a purtat cu sine şi Sfânta Împărtăşanie pentru locuitoarea nisipurilor. După împărtăşire, văzând-o îndepărtându-se, acesta a observat cum trupul ei se ridica cu câteva palme deasupra pământului. Plutea. Dobândise abundenţa harului dumnezeiesc. Pocăinţa ei a fost cu adevărat pe măsura păcatelor şi chiar şi le-a ispăşit”.
Noi, la rândul nostru, trebuie să avem ferma convingere că Dumnezeu ne iartă păcatele dacă ne pare sincer rău pentru ele şi le mărturisim în întregime, uneori spălându-le cu propriile lacrimi. Ţinând cont de sfaturile date de către duhovnic şi folosindu-ne spre bine de libera noastră voinţă, ne putem pregăti sufleteşte şi trupeşte pentru slăvitul praznic al Învierii Domnului Iisus Hristos din morţi, angajându-ne pe drumul ce duce spre Dumnezeu. Să nu uităm nicio clipă că Dumnezeu intră doar acolo unde este chemat şi rămâne doar dacă este dorit. El bate la uşa sufletelor noastre. Datoria noastră este să deschidem poarta pentru a cina împreună în Împărăţia Sa (Apocalipsa III; 20).
Să ne căim pentru păcatele săvârşite, să ne apropiem de Dumnezeu cu inima înfrântă şi smerită şi să ne rugăm, zicând: “Sfinte Părinte Andrei şi Cuvioasă Maică Marie, rugaţi pe Hristos Dumnezeu să mântuiască sufletele noastre”.
Preot dr. Cristian Boloş
