George Dan, artist liber profesionist, cunoscut şi apreciat de sătmăreni pentru talentul şi dăruirea lui în arta picturii, s-a născut în Corbeanca, judeţul Ilfov, la 14 februarie 1957. După o vizită pe meleagurile sătmărene, la sora lui, a hotărât să rămână o vreme în oraşul nostru. În acest răstimp a devenit absolvent al Şcolii de artă Satu Mare, secţia pictură, la clasa profesorului Ion Popdan. Atunci a cunoscut-o pe Carmen, la o expoziţie personală, care a avut loc la Muzeul de artă, ea devenindu-i ulterior soţie şi cea care a înţeles că pasiunea lui George pentru pictură este un har ceresc, ceea ce a făcut-o să-l sprijine necontenit în activitatea lui artistică.
Pe principiul că fiecare dintre noi e unic sub soare, te-aş întreba în acest context: cine eşti tu, George?
Un om cu bune şi cu rele, ca noi toţi. Încerc să fac faţă provocărilor vieţii, prin felul meu de a fi. Am o familie frumoasă, şi o mare pasiune pentru pictură, pe care o port, ca pe o rugăciune, în suflet.
Unde şi când te-ai întâlnit cu vocaţia de artist? Ai avut vreun anume moment de revelaţie?
De mic copil am iubit mirosul culorilor pe care mama le folosea cu atâta măiestrie, pictând flori viu colorate, pe marginile basmalelor negre ale femeilor din sat. Văd şi azi lumina ochilor mamei care se revărsa a mulţumire, pe lucrările ei şi care mă face azi, ca adult, să mă-ntreb retoric: cum aş putea eu uita, vreodată, o asemenea imagine? Pe dânsa o moştenesc şi tot dânsa e cea care a trezit în mine această vocaţie în arta picturii.
Se vorbeşte atât de mult de faptul că artistul, în general, este inspirat de-o muză. La tine cum funcţionează?
Muza mea este natura, o spun fără a clipi, sunt un peisagist convins. Ea, Măria Sa, este muza mea, cea care declanşează în mine acea voce interioară care se cere a fi ascultată, care zi de zi, indiferent de anotimp, mă face să vibrez cu tainele şi nuanţele ei ameţitoare.
Abordarea clasică sau cea abstractă, în ale picturii, e cea care te defineşte?
Cea clasică mă atrage, pictura de şevalet, însă nu abandonez nici pictura abstractă, nu îmi displace, dar eu sunt un conservator cu rădăcini bine înfipte în glia strămoşească şi profund legat de natură. Sigur că cele două abordări sunt complet diferite, fiecare având rolul ei, publicul ei, şi-un loc binemeritat sub soare.
Când ştie artistul George Dan că a adăugat ultimul detaliu într-o pictură, şi nu mai e nimic de retuşat, aşezând penelul în tihnă, lângă şevalet, până la următorul moment de inspiraţie?
Momentul de care vorbeşti ţine de simţământul artistului, este dincolo de cuvinte. O lucrare nu se termină niciodată. Tot timpul eşti tentat să mai adaugi o pată de culoare, care ar putea să strice lucrarea sau din contră să-i exprime mai profund esenţa. Aici e enigma. În opinia mea, într-o pictură, artistul niciodată nu-şi va spune ultimul cuvânt, ci va da posibilitatea privitorului să gândească şi să meargă cu propria lui imaginaţie, dincolo de spaţiu şi timp. El contribuie la finalizarea lucrării. Iată aşa devine creatorul unei lucrări, complet şi împlinit artistic.
Care este locul în care te simţi cel mai confortabil cu sinele tău, cu Universul tău artistic? Cum ia viaţă un tablou sub penelul tău?
Acest Univers e micul meu altar, cum îmi place să-i spun atelierului meu de creaţie. Şi-i spun altar pentru că, pe lângă pictura de şevalet, pictez icoane pe lemn. Aici vorbim de o altă stare sufletească. De altfel, în cazul meu, orice lucrare începe cu emoţie, dar în cazul icoanelor, stare de spirit este mai intensă. Pentru a crea această stare, ascult pricesne sau colinde în funcţie de tematica lucrării şi perioada în care pictez, iar pentru a picta un personaj biblic, mă documentez, fiecare personaj având povestea sa. Încerc să mă transpun într-o anumită măsură, în pielea lui, pentru a reda o imagine sau un mesaj cât mai viu, mai adevărat.
Unde te duc paşii, cu şevaletul sub braţ, metaforic vorbind?
O iau pe coclauri, găsesc o atmosferă care mă atrage, o lumină bună, pictez cam 45 minute, prind petele de culoare, apoi mă întorc în atelier,fac adăugiri, corectez, fac ultimul retuş, şi-apoi las imaginea să vorbească de la sine….şi-mi place să cred că în lucrările mele se aude piatra cum suspină, cerul cum cântă, ploaia cum cade şi tot aşa. Totodată, taberele de creaţie la care particip îmi sunt de mare folos. Sunt locuri fabuloase, oriunde aş privi, am ce picta. Iar întâlnirea cu prietenii pictori, e o poveste care ţine de o altă dimensiune. Am fost în multe ţinuturi româneşti, aici în Grădina Maicii Domnului, cum frumos se spune.
De-a lungul timpului ai avut expoziţii la diferite instituţii de cultură din Satu Mare şi nu numai. Ai vrea să ne vorbeşti despre tematicile şi tehnicile abordate în lucrările tale?
Am expoziţii personale, cam 16 la număr, catalogate. Am expus diferite compoziţii figurative: flori, portrete, icoane pe lemn. Tehnica abordată de mine e cea în ulei, acrilic, pastel, în anumite momente a fost şi frescă, pictură monumentală.
Un pictor, prin harul pe care-l are, vede cu alţi ochi detaliile din jur. Ţi se întâmplă să mergi pe stradă şi să creionezi imagini ca într-un tablou? Cum vezi tu lumea, George?
Văd lumea prin culorile fiinţei mele. Mi se întâmplă adesea să surprind imagini ca trecător, care mă atrag,iar când dau de prima coală de hârtie, fac o schiţă, ,un crochiu şi-apoi mă retrag în altarul meu, venind în completarea compoziţiei cu pete de culoare, exact ca-ntr-o orchestră simfonică unde vioara întâi e-nconjurată de celelalte instrumente tocmai pentru a crea o armonie cât mai plăcută auzului.
Trece vreo zi, din viaţa ta, fără să pictezi? Ce simte artistul din tine când se întâmplă asta?
Dacă trece o zi fără ca măcar să trag o linie, simt că e o zi pierdută şi nu-mi place acest sentiment. Artistul trăieşte o puternică frământare interioară. El are o misie, şi abia după ce a exprimat în lucrare, tot ce şi-a dorit să transmită, dar ce nu ar fi putut reda vreodată în cuvinte, abia atunci vine acea linişte copleşitoare care e atât de odihnitoare.
Dacă îmi permiţi o întrebare mai delicată, în ce culoare şi-ar picta sufletul, artistul George Dan?
Galben pe fond violet şi astfel intrăm în plumburiul bacovian în care mă regăsesc..
Dacă doreşti să mai adresezi un gând cititorilor acestei pagini de cultură….
Vă îndemn să participaţi la vernisaje, veniţi să priviţi o pictură, să simţiţi, să gândiţi într-o altă notă lăsându-vă imaginaţia în voia ei, şi astfel veţi simţi gustul adevărat al libertăţii.
Mulţumesc! El este George, şi până data viitoare, nu uita, drag cititor să fii creativ şi autentic.
Georgeta Govor
