„Au luat ramuri de finic şi au ieşit în întâmpinarea Lui şi strigau: Osana! Binecuvântat este Cel ce vine întru numele Domnului, Împăratul lui Israel!” (Ioan XII; 13)
Domnul Iisus Hristos intră în Ierusalim într-o stare de smerenie, călare pe „mânzul asinei” (Ioan XII; 1-18). Este aclamat ca un împărat de către popor, în timp ce arhiereii şi cărturarii „căutau cum să-L piardă, căci se temeau de El pentru că toată mulţimea era uimită de învăţătura Lui” (Marcu XI; 18). Invidia.
Duminica Floriilor nu reprezintă doar o zi luminoasă prilejuită de intrarea Domnului în cetatea sfântă, ci şi începutul Pătimirilor lui Iisus. El Se îndreaptă acum spre trădare, arestare, proces, batjocură, condamnare, răstignire, moarte. Însă, totodată, El Se îndreaptă spre Înviere, spre biruinţa vieţii asupra morţii, în dorinţa de a-i reda omului posibilitatea de a se mântui. Domnul Hristos ne reaprinde speranţa dobândirii fericirii veşnice în viaţa de după moarte. El este Domnul Speranţei şi ne arată, prin pilda propriei vieţi pământeşti ca om, că în pofida încercărilor inerente vieţii avem datoria de a ne păstra vie speranţa. Drumul spre biruinţă trece, adesea, prin suferinţă.
Ne întrebăm, de ce este atât de importantă speranţa, această nobilă virtute a sufletului omenesc, acest antidot al suferinţei şi al deznădejdii?
Sfântul Ioan Gură de Aur definește speranța sau nădejdea ca fiind o ancoră care ne ține legați de Dumnezeu, o temelie a vieții noastre, o călăuză care ne indică drumul spre cer, ajutându-ne să depășim vicisitudinile vieții. Diavolul urmărește să ne răpească încrederea în Dumnezeu și, când vede că păcatele săvârșite ne mustră cu asprime conștiința, ne trimite în suflet ispita deznădejdii spre a ne grăbi prăbușirea. Toți păcătuim, dar, în egală măsură, toți ne putem și îndrepta. Însă, deznădejdea înseamnă o punere a vieții noastre în acord cu voia satanei. Chiar dacă am păcătuit, Dumnezeu nu este departe, ci Se situează în maximă apropiere de noi, așteptând întoarcerea noastră sinceră la El. Deși L-am părăsit, totuși El ne așteaptă cu iubire și iertare. „Părinte, exclamă Iisus pe cruce, iartă-le lor, că nu ştiu ce fac!” (Luca XXIII; 34)
Prin speranță ne manifestăm convingerea că ceea ce ne dorim se poate realiza, ca o consecință a efortului personal și a încrederii depline în ajutorul lui Dumnezeu și al aproapelui. Pe tot parcursul pelerinajului său pământesc, omul trăiește cu speranța vie că își va îndeplini idealurile care țin de partea materială și că se va învrednici și de fericirea veșnică pe care Dumnezeu o promite celor care vor fi statornici în nădejdea lor. De aceea, omul este o ființă mereu dornică de a se autodepăși, de a ieși din limitele fixate condiției sale, de a se exprima în deplinătatea puterilor pe care le-a primit de la Creator spre a le valorifica în cel mai bun mod posibil. Cu toate acestea, omul nu trebuie înțeles ca o persoană autosuficientă: el are nevoie de Dumnezeu și de semeni. Este o naivitate să crezi că tot ceea ce ai dobândit se datorează puterilor proprii. Este adevărat că e nevoie de multă muncă, dar pe lângă aceasta e indispensabil ajutorul unei forțe superioare care îți creează mijloacele propice realizărilor tale.
A-ți pierde speranța în Dumnezeu presupune a nega faptul că El este iubire, iertare, bunătate, putere, a nega realitatea că Iisus a murit şi a înviat pentru om. Însuși Dumnezeu este nădejdea noastră. A-ți pierde speranța înseamnă a-L pierde pe Dumnezeu (Care este Totul), intrând în sfera de influență a diavolului. Atât în suferințe, cât și în păcate, creștinul credincios este ferm în nădejde, având certitudinea că Domnul este mereu alături de el, ușurându-i durerea trupului și iertându-i greșelile care îi apasă sufletul. Prin speranță, toți avem posibilitatea de a reuși să găsim puterea necesară de a ne ridica după fiecare insucces, de a renaște întotdeauna din propriul eșec și de a învăța din greșeli. De fapt, cea mai gravă greșeală o constituie renunțarea, abandonarea luptei, deznǎdejdea... Numai speranța ne va oferi tăria de a învinge toate relele și, în primul rând, de a ne învinge pe noi înșine în lupta noastră continuă pentru mai bine. Prin speranţă parcurgem treptat drumul spre Împărăţia lui Dumnezeu.
Hristos intră acum în Ierusalim, iar noi, la timpul potrivit, vom intra cu El în Ierusalimul ceresc, asemenea tâlharului: „Adevărat grăiesc ţie: astăzi vei fi cu mine în Rai” (Luca XIII; 43).
De ce avem nevoie de speranță? Pentru că avem nevoie de Dumnezeu, de Domnul Speranţei!
Preot dr. Cristian Boloş
