Trăim într-o vreme când au dispărut modelele. Mai nou, se atrage atenţia de diferiţi (de)formatori de opinie că există pericolul „legendarizării”. Oameni de legendă însă au existat şi, nădăjduim, pentru fiinţarea neamului nostru, că vor exista şi de acum înainte.
Cel omagiat azi de către noi a fost, fără îndoială, un model. Corneliu Balla a fost un profesor deosebit de exigent, în primul rând însă un om aspru cu sine. A venit pe lume la 11 aprilie 1930, în Olosig, aproape de Săcuieni-Bihor, în familia notarului Leontin Balla şi a învăţătoarei Gabriela Raţiu. De obicei orice naştere înseamnă bucurie. Nu a fost aşa în acel 11 aprilie căci vrednica dăscăliţă Gabriela, după ce îşi făcuse şi datoria de mamă, a părăsit lumea aceasta. Puiul ei, în semn de omagiu pentru jertfa măicuţei sale, avea să semneze marea majoritate a stihurilor sale cu un pseudonim dăruit ei: Gabriel Raţiu.
A fost înconjurat cu dragoste de toţi cei care îi rămăseseră să-i vegheze paşii. Bunicul dinspre mamă a fost şi el învăţător, profesie pe care avea să o îmbrăţişeze şi Corneliu, atunci când împrejurările politice i-au îngăduit intrarea în această nobilă breaslă. Anii de şcoală îl apropie de acea adevărată capitală culturală a românilor din nordul Transilvaniei, Beiuşul, unde s-au format şi alţi înaintaşi ai săi. Vorbind despre generaţia lui Corneliu Balla, putem spune că nu a fost atât de ocrotită de soartă, precum cea a academicienilor, trei colegi de bancă, din Beiuș. Un mănunchi de colegi de clasă ai lui Corneliu Balla au trecut prin infernul temniţelor comuniste.
În anul 1946, când Cortina de Fier nu căzuse definitiv, în urma unor proteste la o vizită a lui Petru Groza în Beiuş, „agitatorul” în vârstă de 16 ani, Corneliu Balla, a fost arestat pentru câteva zile. Cei arestaţi în luna mai 1948 au intrat în istorie, chiar dacă încă nu în cea pe care o găsim în manuale, sub numele de „paşoptiştii” secolului XX. În 1949 Tribunalul Militar Cluj îl condamnă la 1 an şi 6 luni închisoare corecţională şi 3 ani de interdicţie corecţională. În acest prim periplu concentraţionar trece prin Securitatea din Beiuş, închisorile Oradea, Cluj, Aiud şi închisoarea Târgşor, destinată în special elevilor. Eliberat în anul 1950 i se fixează domiciliu obligatoriu în Săcuieni. După un an este încorporat, desigur, la o unitate de muncă.
În 21 martie 1952 Tribunalul Militar Craiova îl condamnă la 5 ani închisoare corecţională pentru delictul de agitaţie publică. De această dată trece prin închisorile de la Ministerul de Interne, Uranus, Craiova, Jilava, mina Baia Sprie şi, nu se putea altfel, Aiud. Obişnuia să spună că abia a doua etapă de detenţie l-a lămurit pe deplin asupra celor ce se întâmplau cu neamul nostru. Postum i-a fost tipărit un volum de poezii din închisoare, Zarca (2008, Editura Citadela).
S-a căsătorit în 1956 cu inginera Amelia Amza. Până în 1962 a trăit la Gherla, lucrând mai ales ca muncitor necalificat. În acest răstimp se nasc copiii: Corneliu Călin şi Alexandrina Gabriela. Din anul 1962 viaţa lui s-a îngemănat cu frumosul oraş Carei. A lucrat şi aici la câteva fabrici, tot în funcţii inferioare pregătirii sale intelectuale. Abia în 1965, avea deja 35 de ani, reuşeşte să obţină diploma de bacalaureat, înscriindu-se totodată la facultatea de Filologie a Univ. Babeş-Bolyai din Cluj-Napoca. Licărul de speranţă ivit în anul 1968 îl îndeamnă să revină în învăţământ, după o experienţă nereuşită din 1965. Până în 1971 a predat limba şi literatura română la Ianculeşti, iar după aceea, până în 1974 la Lucăceni.
A iubit dintotdeauna presa scrisă, el însuşi colaborând, când a avut drept de semnătură, la numeroase publicaţii sătmărene şi naţionale. Glumea adeseori, spunând că, dacă ar deveni bogat peste noapte (jucând la Loto, cum altfel?) ar înfiinţa o revistă. După obţinerea licenţei a predat ca titular la instituţii liceale careiene: Liceul Mecanic Agricol, Liceul Industrial, o scurtă perioadă la Liceul Pedagogic.
Corneliu Balla a fost un profesor model, atât de necesar şi în zilele noastre. Faptul că s-a născut şi a copilărit într-un mediu unde se vorbea româneşte şi ungureşte a făcut să se îndeletnicească cu tălmăcirea în limba română a scrierilor valoroase din limba maghiară: Prinţul Tristeţe (Áprily Lajos), Cad pietre în fântâna seacă (Szilágyi István) şi Promenadă femei şi ţapi şi Vă binecuvântez cu gloanţe (Szávai Géza). Împreună cu Nae Antonescu, un cărturar de factura sa, cu destin asemănător, a îngrijit apariţia unei ediţii de traduceri din Ady Endre, Sânge şi aur.
După ce în 2001 debutase „aproape postum” cu volumul de poezii Logosclipuri, în 2003 publică volumul de poezii religioase Jugul cel blând. Silueta lui respectabilă şi respectuoasă parcă o mai zărim şi astăzi pe străzile bătrânului Carei. Lipseşte Cetăţii, lipseşte Sătmarului, căci tabletele sale din „Informaţia zilei” erau citite în tot judeţul.
Truda sa în folosul comunităţii nu a rămas nerăsplătită. Evocările de care a avut parte la Carei în anii de după înveşnicire, cartea care a apărut postum şi îndeosebi placa memorială care marchează blocul în care a trăit şi locul în care a creat demonstrează că aceasta este menirea unui adevărat om de cultură: să se pună în slujba neamului său, recunoştinţa venind, mai devreme sau mai târziu, uneori în chip nevăzut.
Viorel Câmpean
