VERTICALI PENTRU ROMÂNIA: CONFESIUNILE UNUI ROMÂN PE STRĂZILE EUROPEI II

    

              De Sergiu Auraș         Veșmântul purpuriu colorat de suferințele vieții, care acoperă un trup mai mereu trădător, ce găzduiește un suflet purtat pe străzile bătătorite de pașii neputinței; simțind rădăcinile cotidianului nostru cu ramuri de palmieri uscați și înegriți de păcate, strâns în mâini, scuturând prin vântul patimii divine șoptește: “iartă-mă Doamne, am mai păcătuit și astăzi!”

           În lupta cu vocile interioare și răzvrătite, ce strigă neîncetat că viața nu este de ajuns doar a fi trăită într-o companie a duhului pe meleaguri reci, sufocate de substanțe materiale, strecurate prin purgatoriul pământean sub admirația întunericului tristeții singuratece, la o răscruce a vieții; te trezești și simți deodată o iubire puțin ciudată și reanimatoare, căzută dintr-un văzduh paradisiac, ca o promisiune biblică cu profeția mântuirii creației greu de crezut astăzi. Imaginar, atingi cerul cu degetele tale fragile și fără energie, exprimându-ți dorința ca viața de dincolo, de ceea ce reușim să vedem, să fie minunată și  să ne dezrădăcineze din suferințe, transformându-ne în ființe esențiale, pregătite în a ne întâmpina propriul Creator, în timp ce societatea se prăbușește bucată cu bucată, din vina ignorantei naturi primordiale.  

cu ramuri de palmieri, printre  urzici uriașe vânturate prin aerul contaminat de răutatea umană ce-ți trezesc simțurile la viață, lumina Creatorului tău îți luminează drumul în fața viziunii oarbe si însetate, cu coroana de spini împrumutată de pe capul divinității, spre a încerca doar un strop din suferința Sa, folosind timpul devenit stăpân în pierzania ce caută torța alimentată de speranța mântuirii, într-un urlet silențios și dureros. Aceasta este identitatea spiritual - umană, ce pare că fără Dumnezeu se transformă în mașină ... când e alimentată numai de bunăstarea materială ... pentru ca mai apoi să se ajungă ca viața să valoreze mai mult printr-un credit bancar, decât prin adevăratele valori, omul alegând doar singurătatea ca stăpână și companie.

         Suntem suflete mici și speriate de moarte, iar ceea ce vrea Dumnezeu de la noi nu va fi ușor de explicat, aplicând dragostea în linie doar cu logica umană.

(,,Sunt singur, Doamne...,,- grafică creion, Andrada Borșe, clasa a VII- a, Școala Gimnazială Poiana Codrului, profesor coordonator: Maria Chira)

Ne rămâne ploaia propriilor lipsuri ce ne constrâng în a ne pleca capul spre pământ, înțelegând cât de mici suntem în univers, cu toate că Divinitatea ne vrea măreți, prin pasajul vieții ce ne maturizează în creșterea umană.

(,,Singurătate,,- grafică creion, Denisa Șipoș, clasa a VII- a, Școala Gimnazială Poiana Codrului, profesor coordonator: Maria Chira)

        Brațele Divine întinse pe o cruce, Cuiele ce te opresc în fața realității crunte, ne învață dragostea de dincolo de percepția umană, ce ne gravitează spre nucleul încins al Creatorului și care traversează trădarea Iudaică de fiecare zi din viața noastră, purtându-ne deasupra norilor cenușii în care ne vedem lumina speranței. La umbra ramurilor de palmieri ai Patimii Divine, se poate simți substanța propriei existențe umane, trăind “Bunavestirea mântuirii propriului suflet” ce se așterne ocazional în calea noastră. Pentru unii dintre noi, poate părea ciudat și desuet

faptul a crede în ceva spiritual ...

dar de vreme ce avem un strop de bunătate și un petec de cer albastru în suflet, putem să ne demonstrăm a fi creație a Divinității, prezentându-ne ca jertfă propriile slăbiciuni umane pe altarul existenței dăruite de același Creator ce-l numim Dumnezeu. Sărăcia sufletului stârnește vijelii turbulente, dar soarele Divin calmează această nebunie ce usucă lacrimile pătimașe.  Suferința ne poate transforma inima de gheață printr-o flacără, a cărei căldură o vom simți în propria noastră liniște zilnică ... va fi momentul în care acea reflecție din suferința divină ne va ridica inima pe stânca credinței, care ne va forma esențialitatea propriei existențe,  ruptă din mrejele propriei ignoranțe; pentru ca mai apoi să exclamăm: “Viața e frumoasă”. Totul poate fi frumos, iar Suferința miraculoasă ne va purta prin vârtejul umilinței care ne va maturiza ființa, la statutul ”omului cu ochii mai luminați în fața vieții”, cu prețul amar al suferinței. Surâsul candid al inimii ce ne ajută să zburăm  în afara corpului fizic, sărutul amar al destinului, pătat de dureri dulci într-un respir profund și forțat, emanează libertatea de sub umbra nebuniei Crucii, în care descoperim iubirea oarbă ce ne face să ne purificăm viitura sângelui amărât de răutate ce ne curge forțat prin vene. Călare pe vertebrele existenței noastre ne dăm seama de vibrația divinității ce a sădit și format în noi VIAȚA DE APOI prin traseul sinuos și dureros al biciului, coroanei de spini, pumnilor și scuipatului ... prin nebunia Calvarului, piroane, Cruce, goliciune și moarte!      Ce rămâne prin ISUS? Frumusețea de a deveni umani, promiși și răscumpărați pentru existența superioară, cu sufletele fixate-ntr-o direcție sigură. PAȘTE FERICIT!