Artist instrumentist la Filarmonica de stat „Dinu Lipatti”, Andrei Dula s-a născut la data de 7 august 1975 în Satu Mare. Este absolvent al Colegiului de artă Baia Mare şi al Academiei de muzică „Gheorghe Dima” din Cluj Napoca. În gălăgia tot mai mare a zilelor noastre, Andrei aduce cu sine parfumul vremurilor de odinioară, prin educaţia aleasă pe care a căpătat-o în familie, păstrând cu sfinţenie, de la străbunii lui, poveşti fabuloase despre muzicienii şi lăutarii Sătmarului de altădată.
Ce înseamnă muzica pentru tine, Andrei?
Este aerul meu, armonia fiinţei, cea care mă conectează la rădăcini, la esenţa existenţei mele. Prin ea şi cu ea călătoresc pe drumul destinului meu. Fără ea, nu exist.
Înainte de a face studii în domeniu, cine au fost cei care au simţit că muzica este drumul tău?
În tradiţia familiei mele nu s-a pus vreodată problema de a fi altceva decât muzician. Totul a venit în mod firesc. Nimeni, niciodată nu m-a obligat să fac muzică. Mă consider cumva o prelungire a destinului străbunilor mei, care erau muzicieni. De mic copil am simţit această chemare spre studiul viorii, asta mi-am dorit să fac dintotdeauna.
Când ai cântat prima dată în public?
S-a întâmplat când aveam patru ani, în1979. Într-una din zile, bunicul m-a luat de mână şi m-a dus la un local celebru din acele vremuri, CafeTabac Bar, unde cânta cunoscuta pianistă pe nume Rozsi. Era acompaniată la vioară de Kardos Kalman, concert maestru al filarmonicii pe vremea aceea, bun prieten şi coleg cu bunicul. Am fost provocat de cei doi să o acompaniez pe marea artistă. Îmi amintesc, ca şi cum ar fi fost ieri, cât de mare mi-a fost bucuria de copil, că am avut spectatori. Azi, mă gândesc cât de norocos am fost că am avut onoarea de a cânta alături de un talent de excepţie, care de-a lungul anilor a bucurat inimile multor sătmăreni.
Mai păstrezi vreo amintire din anii copilăriei, poate una care te-a marcat definitiv?
Eram elev în clasa a IV-a. Maestrul Ştefan Ruha, adesea era invitat în Satu Mare pentru a susţine concerte, el locuind la acea dată în Cluj Napoca. S-a creat un obicei ca întâlnirea de după concerte să aibă loc la noi acasă, maestrul fiind prieten cu părinţii mei. Îmi amintesc cum la un moment dat, renumitul artist a început să cânte la vioară. Eu mă aflam în camera alăturată, cu uşa întredeschisă, şi auzindu-l, am luat instinctiv chitara, de altfel o altă pasiune de-a mea, şi am început să-i ţin isonul. Urmând sunetul chitarei mele, s-a apropiat şi a intrat în încăperea în care mă aflam, continuând să cânte. Când l-am zărit, simţindu-l atât de impunător, degetele mi s-au oprit brusc pe corzile chitarei. Maestrul m-a îndemnat să cânt, mai departe, alături de el. După acest moment, m-a luat de mână şi m-a dus în camera în care se aflau cu toţii, spunându-le: „Iată cine mă acompaniază pe mine! Un copil!” O amintire care şi azi mă răscoleşte.
Peste ani ai devenit viorist în orchestra Filarmonicii „Dinu Lipatti”. Care sunt trăirile care te încearcă, ştiind că nume mari au respirat Sublimul pe scena unei săli cu o acustică impresionantă?
Având experienţa concertelor din mai multe ţări europene şi nu numai, pot afirma că sala filarmonicii din Satu Mare este una dintre cele mai bune săli din Europa. Faptul că au cântat nume mari pe această scenă, categoric mă onorează şi mă responsabilizează. Mai mult decât atât, există şi o legătură afectivă, gândindu-mă că toţi străbunii mei concertau pe această scenă. Locul pe care îl ocup eu acum în orchestră, a fost cândva al tatălui meu, Dula Ştefan, actualmente stabilit în Germania. Dacă privesc în stânga mea, imaginar, îl văd pe bunicul din partea mamei, Jonas Andrei şef compartiment violoncel, iar în partea mea dreaptă, îl văd pe bunicul Dula Vasile, la vioară.
Există public meloman în Satu Mare?
Există şi va exista mereu! Din fericire sala Filarmonicii e mereu plină la concerte. Publicul este motivaţia artistului. Pentru mine, este mai puţin esenţial dacă e să cânt pentru o sală plină sau pentru un singur spectator, fie el cerşetor sau rege, eu cânt în acelaşi fel, cu maximă sinceritate.
Care sunt, în opinia ta, muzicienii sătmăreni care au adus faimă oraşului nostru şi în ce mod ai relaţionat cu aceştia?
Primii doi care îmi vin instantaneu în minte sunt idolii mei, Ştefan Ruha şi Rudolf Fatyol, doi monştri sacri ai muzicii. Maestrul Fatyol mi-a fost director la filarmonică. De asemenea, eram component al orchestrei de cameră pe care a înfiinţat-o chiar dânsul, „Camerata Consonantia”. În ceea ce-l priveşte pe maestrul Ruha, am avut plăcerea şi onoarea de a-l acompania ca membru al orchestrei filarmonicii în concertele pe care dumnealui le-a susţinut pe scena din Satu Mare. Dar am datoria morală să precizez că membri din familia mea au făcut parte din cvartetul de coarde „Ruha”, înfiinţat de maestru în anii 70 la Cluj, Dula Iacob, Horvath Vasile, Fulop Vasile. Au fost primii muzicieni din România care au concertat în America, la New York, la Carnagie Hall, una dintre cele mai prestigioase săli de concerte din lume.
În opinia ta, cine a fost sau este cel mai mare dirijor român al tuturor timpurilor, şi de ce îl consideri astfel?
Sergiu Celebidache pe care îl consider un geniu, şi faţă de care am o afinitate personală. Dar, alături de el în galeria marilor dirijori români se pot înscrie şi nume ca: . Mircea Cristescu, Emil Simon, Cristian Mandeal, Ilarion Ionescu- Galaţi, Corneliu Dumbrăveanu şi mulţi alţii, sub a căror baghetă am concertat.
Pe lângă filarmonică, în ce alte spectacole eşti implicat?
Nu mă împlineşte doar un singur stil muzical. Cânt şi folclor, am colaborat şi cu trupe rock. Consider că orice gen muzical interpretat cu dăruire şi pasiune se numeşte artă.
Ai fost în multe turnee peste hotare, alături de orchestra filarmonicii sătmărene. Ai fost tentat vreodată să te stabileşti definitiv pe alte meleaguri?
Tentat am fost, în anii tinereţii, însă niciodată nu am avut puterea de a mă rupe de ţara în care am crescut şi m-am format. Ei îi sunt dator cu armonia mea.
Tonalitatea şi culoarea sufletului tău, o curiozitate mai delicată…
Re minor şi roşu.
Cred că muzicianul are o legătură specială cu Absolutul, fiind dator să-i desăvârşească sunetul, prin harul primit. Când ştie artistul Andrei Dula că l-a desăvârşit?
Orice sau oriunde aş cânta, dacă sunetul de care vorbeşti prinde viaţă prin trăirea mea şi are puterea de a crea în sufletul ascultătorului stări, sentimente, emoţii de orice fel, de iubire, ură, revoltă, bucurie, tristeţe, amintiri plăcute sau neplăcute, fericite sau dureroase, atunci consider că l-am desăvârşit.
Te vezi făcând altceva? Crezi că există vreo profesie superioară muzicii?
Nu! Cred însă că medicina e superioară muzicii. Ea vindecă durerea, muzica doar o alină.
Care este cea mai mare împlinire a muzicianului Andrei Dula?
Fiul meu, David Dula, student în anul trei la Academia de muzică „Gheorghe Dima” Cluj Napoca. David va continua tradiţia familiei noastre şi sunt foarte mândru de el.
Dacă doreşti să transmiţi un gând cititorilor aceste pagini….
Da! Faceţi ca muzica să fie parte a vieţii voastre! Nu veţi regreta!
Mulţumesc! El este Andrei, şi până data viitoare, nu uita, drag cititor, să fii creativ şi autentic.
Georgeta Govor
