Cvasi-debutantul Doru Nagy, elev în ultimul an la C. N. Mihai Eminescu, la ședința cenaclului “Afirmarea” a încercat să ne demonstreze că matematica și informatica fac casă bună cu poezia.
Teiul veșnic veșted...
Singur stau sub teiul veșnic veșted
și aștept-
până cineva îi crește un mugur,
până cineva mă găsește,
până cineva îmi dă de veste
că mă iubește.
Singur stau și conversez cu luna,
căci ea-mi ascultă întotdeauna
toate suferințele,
toate speranțele,
toate dorințele,
care mă apasă;
toate iubirile,
toate descoperirile,
toate durerile,
pe care aș fi vrut
să le fi avut.
Luna stă în lac pictată
și-mi șoptește iar minciuni.
Se preface într-o fată,
Inima-mi îmbată,
O privesc ca un nebun.
Teiul veșted din iluzie se hrănește.
Adevărul hâd și putred îl înlocuiește
cu un vis;
și-nflorește...
O minciună albă, ochii-i verzi,
așa de dulci, trebuie să-i crezi,
n-am nevoie de dovezi.
Îmi lucesc în față ca o astră,
mă pierd în marea lor albastră.
Păru-i buclat blond mă-mboldește la joacă,
fire castanii acoperite de promoroacă...
fire linse liniștit o alintă,
fire negre ca țigara stinsă.
Noaptea însă se îndepărtează.
Reflexia lacului nu mai dansează,
stă tristă, tăcută și trasează
imaginea unui singuratic pește
stând sub teiul veșnic veșted...
Știu ce pot și cât pot,
dar oricât zis aș zice
la ce-i trivial la mine-n templu,
înlăuntru, în mod sumbru
în fața vieții eșuez.
Clachez sub ochii roții.
Nu mai pot să demonstrez.
Vreau să visez...
Vreau să mor.
Exasperez.
Și-ncă mi-e dor...
de primii pași pe drumul de nisip
de timpul din clepsidră ce-ncă puteam să îl risip
de când visul îmi era realitatea,
de când în pântecele mamei stat-am.
Plâng cu lacrimi de ciment
pe drum, azi autostradă.
Plâng după cubul de lemn
ce în timp s-a ciobit, s-a găurit.
Nu mai pot să fac cu el nimic.
E greu de peticit.
Selecţie realizată de G. Govor
