„Veniți la Mine toți cei osteniți și împovărați și Eu vă voi odihni pe voi” (Matei XI; 28).
Cu puțin timp în urmă ne-am adus aminte, în urma auzirii pericopei evanghelice a duminicii a V-a după Paști, de întâlnirea și de convorbirea lui Hristos cu femeia samarineancă, de la fântâna lui Iacob. L-am văzut acolo pe Fiul Omului ostenit, șezând, spre a-Și aduna puterile, lângă celebrul puț săpat odinioară de patriarhul Iacob. Era deci în Samaria, nu departe de cetatea Sihar, undeva pe la mijlocul drumului lung și istovitor pe care Domnul îl străbătea pe jos, de la sud (din Iudeea), la nord (până-n Galileea).
Iisus era, așadar, ostenit, după cum mărturisește însuși evanghelistul Ioan. De reținut acest amănunt de către noi, căci Hristos așa e, ostenit, istovit, peste tot pe unde găsește vrăjmășie printre oameni sau în oameni. Vrăjmășie a găsit atunci, Mântuitorul, în Samaria. O vrăjmășie aprigă, care dura de secole, între samarineni și iudei. Vrăjmășie găsește, însă, El și azi, mai oriunde ar căuta un popas: vrăjmășie între popoare, vrăjmășie între creștini, între fiii aceleiași Biserici, ai aceleiași țări ori familii, ba încă dușmănie, răutate, ură, invidie, neliniște, neodihnă poate chiar și prin sufletele noastre răvășite, răscolite, ruinate de aceste păcate. Adu-ți aminte deci, o, creștine, că adevăratul ”ținut” pe care Domnul îl străbate și azi, în lung și-n lat, spre a-Și găsi în el puțină odihnă e însuși sufletul tău nemărginit. Ești tu printre aceia – oameni-fântâni – pe care Domnul îi întâlnește fericit că și-a aflat tihna întru tine (vezi Ioan XVII; 22-26)? Ori, dimpotrivă, ar ieși din casa sufletului tău mai ostenit de cum a intrat? În general cum sunt cei care te-au întâlnit pe calea vieții lor, după ce au ieșit de la tine? Mai liniștiți? Mai împăcați? Mai optimiști? Privind mai cu nădejde înspre ziua de mâine și înspre mântuirea sufletelor lor? Zidiți sufletește? Ori cumva ei ies de la tine tulburați, neîmpăcați, deznădăjduiți, neîncrezători în omenire și-n ziua de mâine, demolați în străfundurile ființei lor? Știi, oare, că dacă toți aceștia nu-și află odihna întru tine, nici Hristos nu Şi-o va afla atunci când te va cerceta? Și nu numai Hristos, dar nici măcar tu însuți nu o vei gusta?!
Sunt întrebările pe care ți le ridic azi, din această pagină de ziar pe care mi-aș dori să o așezi cu grijă într-un sertar tainic și însemnat al inimii tale, ca să o mai afli la nevoie. În ce mă privește, în pagina aceasta de ziar te voi invita să mai poposești și altădată, cu nădejdea că te voi ajuta să-ți (re)găsești tu însuți mult râvnita tihnă după care omul postmodern tânjește azi, fără a bănui măcar de ce a pierdut-o.
Hristos spune: „Veniți la Mine toți cei osteniți și împovărați și Eu vă voi odihni pe voi!” (Matei XI; 28). El te caută pe de o parte pentru a Se odihni puțin întru tine, dar mai ales pentru ca mai pe urmă chiar tu să fii acela care să-și afle tihna întru Domnul. Și, la final, să te preschimbi, la rându-ți, într-un izvor odihnitor, răcoritor și mântuitor pentru toți cei ce te vor întâlni pe calea vieții lor (vezi Ioan IV; 14). Așadar, e bine să știi întâi că pentru a ajunge la liniștea aceasta a sufletului trebuie să fii foarte atent la ziua ta de odihnă întru Dumnezeu, duminica. Dacă și azi, după ani și ani de viețuire (aparent) creștinească sufletul tău e încă neliniștit, ba poate chiar tulburat, ar fi bine să privești cu mai multă atenție înspre mediocritatea zilei tale de duminică și în general înspre ce nu e în regulă în viața ta de comuniune cu Hristos. Îmi place să numesc duminica nu numai ”Ziua Domnului” ci și, parafrazându-l pe filozoful nostru Constantin Noica, ”Ziua regăsirii tale” sau ”Ziua întoarcerii tale la izvor”. Dacă vrei să înțelegi importanța zilei de odihnă întru Dumnezeu ia aminte numai la faptul că Domnul a poruncit (și cu câtă strășnicie! – încă printr-o dispoziție a Decalogului) o zi de sărbătoare săptămânală a sufletului tău: „Adu-ți aminte de Ziua Domnului și o cinstește!”, ne cere El în cea de-a patra poruncă dată prin proorocul Moise. Bătrânii noștri părinți (pentru care duminica nu era duminică dacă în răstimpul ei sufletul nu-L slăvea pe Domnul la vremea Sfintei Liturghii) înțelegeau prea bine importanța unei astfel de zile pentru refacerea lor sufletească și trupească după zdroaba unei săptămâni de lucru istovitor. Și pentru că i-au înțeles importanța au ținut cu strășnicie să o păzească, sfințind Ziua Domnului prin prezența lor săptămânală (dublată de fiorul sfânt dat de conștiința întâlnirii reale cu Dumnezeul lor) în biserică, la slujbele ei, prin luarea aminte la cuvintele propovăduite acolo ori prin meditarea adâncă la preceptele evanghelice pe tot parcursul săptămânii ce urma. În sufletele lor Fiul Omului chiar găsea unde să-Și plece capul (Luca IX; 58) și, tocmai de aceea, la rându-I, îi odihnea (Matei XI; 28), atât trupește, cât și sufletește, pe acești atât de buni ”copii ai firii, urziți din lacrimi și sudoare”, cum îi numea Octavian Goga, poetul pătimirii noastre.
Din nefericire, însă, omul modern, prea ”inteligent” și prea școlit pentru a-și mai rândui viața după preceptele biblice, a subestimat mult această a patra lege a Decalogului, uitând că poruncile dumnezeiești nu au darul de a ne îngrădi libertățile noastre ori de a ne umple viețile cu tot felul de sarcini de care trebuie să ne achităm pentru a fi pe placul lui Dumnezeu, ci ele ar trebui privite mai degrabă ca pe niște reguli indispensabile vieții noastre lăuntrice, menite a ne ghida viețile pe drumurile vieții fericite și liniștite. Dacă, de pildă, ca șofer vei ignora regulile de bază ale circulației și vei decide la un moment dat ca din acea zi tu să circuli numai pe contrasens, vei constata degrabă că te vei izbi – poate în modul cel mai dureros – de un alt conducător auto. La fel e și cu viața sufletului tău: dacă vei începe să circuli numai pe contrasens cu adevărurile dumnezeiești te vei izbi degrabă de consecințele grave ale nesăbuinței tale. Asta a făcut, ieri, omul modern, asta face și azi, omul postmodern, circulând prin viață cu viteza cerută de imperative păgâne precum: ”Carpe diem!”, ”Viața e scurtă și trebuie trăită!” și altele asemenea lor, care nu fac decât să-l scoată de pe făgașul viețuirii lui tihnite pe cărările frumoase ale credinței pentru a-l așeza într-un carusel al diavolului - poate desfătăror la început, dar care nu se mai sfârșește niciodată și pe care el însuși nu are nici știința și nici putința de a-l mai opri (așa se face că s-au înmulțit bolile noastre sufletești și – în consecință – spitalele de psihiatrie, medicii psihiatri, psihologii și atâția alți doriți tămăduitori de suflete).
Ziua de odihnă, duminica, și momentele de răgaz întru Dumnezeu din cursul săptămânii au tocmai darul acesta: de a opri la timp acel carusel diabolic, ispititor și totodată istovitor, și de a-i reda creștinului atât de dorita tihnă după care tânjește sufletul său întocmai cum tânjește după ploaie pământul cel fără de apă. Se spune că în urmă cu aproximativ un veac, un african a fost adus în Europa pentru a i se dezvălui acestuia o parte dintre frumusețile bătrânului nostru continent. La un moment dat a călătorit și cu trenul, mijloc de transport încă necunoscut africanului nostru. Însoțitorii lui europeni se așteptau să găsească în ochii acestuia încântarea regăsită numai la copii atunci când aceștia descoperă ceva nou și seducător. În locul încântării, însă, ei au descoperit întâi neliniște, apoi teamă și la urmă aproape o stare sufletească vecină cu groaza. La coborâre, străinul îi rugă să stea câteva minute în loc, parcă pentru a-și trage nițel sufletul. ”De ce?”, fu acesta întrebat. ”Simt că am călătorit mult prea repede, trupul mi-a înaintat mult, dar sufletul mi-a rămas undeva tare în urmă; vreau să-mi aștept sufletul să revină în trup”, mărturisise ciudatul nostru vizitator. Același sentiment îl putem avea și noi, în mijlocul unei lumi care gonește prin viața noastră, aproape obligându-ne să ne ia cu ea spre o destinație care nu duce decât la prăpastie și la ciocniri dureroase cu ceilalți. E sentimentul că și noi gonim spre o destinație nu prea bine cunoscută, dar care ne lasă mult în urmă sufletele care pur și simplu nu mai pot ține pasul cu acest ritm absolut infernal pe care și noi l-am acceptat, ba încă și plătind costul imens al biletului pe care la destinație scrie mare și înspăimântător: IAD.
Iată de ce ziua duminicii își are însemnătatea ei deosebită în ciclul săptămânal lăsat nouă de Creator. Ea e ziua care are darul de a ne face să cădem puțin pe gânduri și de a ne repune pe drumul liniștit, odihnitor, al viețuirii cu Dumnezeu. Iată de ce îmi place să numesc duminica nu numai Ziua Domnului, ci și Ziua regăsirii tale. Și iată de ce vă mai rog ca în vremea în care așezați acest petec de ziar în sertarul tainic al inimii dumneavoastră să vă opriți puțin din drumul pe care poate goniți, spre a vă da răspunul la întrebarea pe care același Constantin Noica o ridica odată: ”La ce bun șase zile oarbe într-o săptămână, dacă cea de-a șaptea nu aruncă puțină lumină asupră-le?”
Preot Florin Ardelean, Parohia Sătmărel
