,,Din umbră mă ispitesc singur să cred/ că lumea e o cântare./ Câteodată spun vorbe cari nu mă cuprind,/ câteodată iubesc lucruri cari nu-mi răspund.” - Lucian Blaga.
Lucian Blaga, poetul care m-a fascinat și inspirat mult, citindu-l și recitindu-l, m-a îndemnat să mă gândesc și să îngân: „Așa vreau să cânt când voi fi mare!”
Despre marele poet se spune că mama lui l-a zgâlţâit de umeri şi i-a strigat: - De ce tot taci Lulule, vorbeşte şi tu ca toţi copiii, spune-mi măcar o dată mama! Şi Blaga a spus: - Cum să vorbesc mamă, dacă mi-e ruşine?
Pe 9 mai 1895, la Lancrăm, vedea lumina zilei al nouălea copil al unei familii de preoți. Numele său era Lucian și nu a vorbit până la vârsta de 4 ani, iar când a început să vorbească, deja vorbea „ca un om mare". Pe 9 mai 1961, era așezat în cimitirul din Lancrăm, exact când ar fi împlinit 67 de ani! S-a scris despre el că era un timid, un delicat, un introvertit, foarte iubit și foarte simpatizat. Și așa a fost! Un suflet îndrăgostit de frumos şi de cântecul propriei tăceri care a exprimat atât optimism şi în acelaşi timp atâta tristeţe, tristeţea de a avea o stea care a strălucit mai tare, tristeţea de a se fi născut în lumină!
Lucian Blaga este unul din cei mai de seamă reprezentanți ai modernismului și expresionismului în poezie. A scris poeme care vor dăinui peste secole, frumusețea și veridicitatea lor nu vor apune niciodată.
Și tot rușine îmi este și mie , dar am o întrebare chinuitoare… Referitor la poezia de azi, această floare înfloritoare a post-modernismului, sau și mai bine, post-post modernismului să fie oare o ,,depășire” a modernismului, vreun ,,progres” față de modernism? Sau este de fapt o capitulare, un câmp deschis mediocrității vesele, impotenței sufletești, triumful unor tehnici de flecăreală savantă, lipsa oricărei muzicalității atât de necesară ființei umane.
Cum să trăiești fără cântec? Întreb. Adică poezia să fie mai mult tehnică, decât sentiment, decât muzicalitate ?
Ce puteam să fac și eu la 6 fix dimineața, păsările ciripeau, o melodie rectilinie, note fără cusur, pe care urechea mea, foarte atentă le decupa din zbor, cu o remarcabilă precizie... poezie adevărată (gândeam). Mă uit la ce scriu aicea, cu un zâmbet languros, nu-l văd, dar sigur e languros...mereu cu ochii la fereastră, care semnifică în capul meu, libertatea aia interioară, unde pot să mă descătușez.
Zorii se revarsă, fermi, hotărâți, iar eu gândesc, gândesc. Poate, dacă aceste ,,flori”, ale post-post modernismului cel fără suflet, nu ar mai fi udate, mângâiate, îmbrățișate, poate s-ar ofili și ar dispărea dintre noi. Să mai fie, oare, ceva speranță de recuperare a poeziei adevărate ? Fii pozitivă, fii pozitivă!
Dacă gândire pozitivă nu e, nimic nu e... si nici o floare nu miroase bine ! Nici cântarea nu e cântare! Îmi tot repet…și-mi mai lipesc câte o palmă imaginară peste față. Să mă trezesc.
Fii pozitivă! Parcă mă tot pișcă de urechi imperativul ăsta, iar și iar. Capul începe să-mi vâjâie, stomacul o ia la vale…și nu-i decât ora 8, dimineața. Cum adică să fii pozitiv? O stare de revoltă, care de fapt nu-i a ta. E a minții tale. E a sufletului tău ars. E a așteptărilor tale înșelate. Ce-i poezia? Întreb. Și nu aștept o confirmare. Of, să ies din starea asta! Mă pierd, mă fac de rușine.
Detașarea asta din urmă era bună de la început. Mie-mi spui? Mă întorc la fereastra mea, cu păsări ciripind, cu zori fermi și hotărâți...Scriu rectiliniu, languros. Ceea ce ești , aceea produci. Trăiască poezia! ,,Cu cuvinte stinse în gură/ am cântat şi mai cânt marea trecere,/ somnul lumii, îngerii de ceară./ De pe-un umăr pe altul/ tăcând îmi trec steaua ca o povară.”
Dana Zen, Satu Mare
