“Un gram de creştinism trăit face mai mult decât o sută de grame de ştiinţă seacă, sau o picătură de iubire valorează mai mult decât un ocean de ştiinţă”. (Auguste Franke)
Domnul nostru Iisus Hristos, adevărata Lumină a lumii (Ioan VIII; 12), modelul nostru suprem, Care “a venit să mântuiască pe cei păcătoşi” (I Timotei I; 15), ne învaţă, în permanenţă, ce importanţă are transpunerea cuvântului în faptă, ne arată că adevărata credinţă se vădeşte în concordanţa dintre cuvânt şi faptă. Fericitul Augustin ne îndeamnă: “La lucru, creştini, la lucru! Întru aceasta va cunoaşte lumea din afară că suntem ucenicii lui Hristos, dacă vom face să sporească binele pe pământ”. Aşa putem stopa tendinţa societăţii actuale de a se îndepărta tot mai mult de Dumnezeu şi de Biserică, de adevăratele valori spirituale, iar chipul lui Hristos va străluci în fiinţa noastră şi în viaţa noastră.
Fiecare creştin este menit a fi “sare a pământului” şi “lumină în lume” (Matei V; 13-16), spre a reprezenta un reper moral, incoruptibil, un exemplu elocvent pentru cei din jur, indiferent de statutul lor politic, social, intelectual, religios: “Aşa să lumineze lumina voastră înaintea oamenilor, zice Iisus, ca văzând ei faptele voastre cele bune, să slăvească pe Tatăl vostru Cel din ceruri”. Domnul Iisus Hristos, fratele nostru, ne cere: discernământ, demnitate şi responsabilitate.
Dumnezeu, Tatăl nostru ceresc, ne vorbeşte astfel:
“Nu Mă numiţi Bunătate, dacă nu vă încredeţi în Mine. Nu Mă numiţi Stăpân, dacă nu-Mi slujiţi. Nu Mă numiţi Tată, dacă nu Mă ascultaţi. Nu Mă numiţi Lumină, dacă nu Mă vedeţi. Nu Mă numiţi Cale, dacă nu-Mi urmaţi. Nici Înţelepciune, dacă nu-Mi împliniţi voia. Nici Frumuseţe, dacă nu Mă iubiţi. Nici Bogat, dacă nu vreţi să vă ajut. Nu Mă numiţi Veşnic, dacă nu Mă căutaţi. Dacă vă condamnaţi voi înşivă, nu daţi vina pe Mine!”
Iată ce înseamnă unirea cuvântului cu fapta! Dacă acestea se contopesc, alcătuiesc frumuseţea întregii vieţi, constituind o dovadă că Duhul Sfânt-Dumnezeu este prezent în noi. De altfel, “viaţa fără de cuvânt mai mult foloseşte decât cuvântul fără viaţă. Viaţa şi tăcând foloseşte, iar cuvântul şi strigând supără. Dar dacă şi cuvântul şi viaţa se vor întâlni, fac o icoană a toată filosofia” (Avva Isidor Pelusiotul). Din inimă izvorăsc iubirea şi bunătatea faţă de semenii noştri, flori de o neasemuită frumuseţe, cu rădăcini adânci în Grădina Raiului, care ne îndeamnă la fapte mari, trezind întotdeauna în noi “dorul după viaţa veşnică” (Toma de Kempis).
Marele gânditor şi filosof Seneca afirmase: “Dovedeşte-ţi vorbele prin fapte! Rostul cel mai de seamă al înţelepciunii şi o dovadă, totodată, este să se pună de acord faptele cu vorbele omului, să se facă în orice moment egal cu sine şi acelaşi. Adesea una voim şi alta zicem că dorim, iar adevărul rămâne ascuns în noi înşine. Dar viaţa fericită stă în faptele frumoase care se realizează prin înţelepciune, căci ea este o artă: arta vieţii. Ea sfărâmă orice piedici şi înfruntă orice obstacole”.
Omul care are numai cuvintele, dar nu are faptele este asemenea pomului care are frunze, dar nu are fructe, constată Sfântul Ioan Gură de Aur. Mulţi ne aflăm în această situaţie. Una spunem şi alta facem. Dăm sfaturi pe care noi, însă, nu le urmăm. Şi atunci, nu dăm oare dovadă de făţărnicie? În loc să vorbim frumos, mai bine ar fi să trăim frumos, rânduindu-ne viaţa în aşa fel încât ea să poată învăţa chiar şi fără cuvinte. Exemplul personal constituie cea mai puternică predică pentru cei din jurul nostru, pentru cei în mijlocul cărora trăim şi ne desfăşurăm activitatea zi de zi. “Ce trebuinţă este să zidească cineva casa altuia şi să o risipească pe a sa?” se întreba Avva Pimen. Cel care îi învaţă pe alţii, “dar nu face cele ce învaţă, este asemenea cu fântâna: că pe toţi îi adapă şi îi spală, iar pe sine nu se poate curăţi, ci de toată întinăciunea este plină şi toată necurăţenia într-însa se află”.
Pentru a păstra sarea nealterată şi lumina aprinsă, se impune să trudim, cu timp şi fără timp, spre slava lui Dumnezeu şi spre folosul semenilor noştri, eliberându-ne de egoism şi mândrie, realizând că doar faptele noastre bune ne vor însoţi în veşnicie.
Cuvintele rostite şi pilda vieţii pot înveseli sau întrista, pot curăţi sau întina, rodind dragoste sau ură. În tot ceea ce spunem şi facem, să ne gândim la Părintele nostru ceresc, la Dumnezeu, Care ne poartă de grijă în permanenţă. Nu se cuvine, oare, să-I mulţumim prin faptele noastre bune îndreptate către ceilalţi?
Preot dr. Cristian Boloş
