În data de 26 decembrie 2013 s-au serbat 75 de ani de la zidirea Catedralei ortodoxe “Adormirea Maicii Domnului” din municipiul Satu Mare, realizându-se o plachetă aniversară şi un pliant. Cu acest prilej, Preasfinţitul Părinte Iustin a ne-a înmânat o “Gramată episcopală aniversară”, afişată la loc de cinste în biserică. Tot cu această ocazie solemnă, Sfinţii Împăraţi Constantin şi Elena au fost proclamaţi oficial ca şi “ocrotitori ai municipiului Satu Mare”, iar icoana donată de Catedrală a fost aşezată în biroul primarului oraşului Satu Mare.
Sfinţii Împăraţi Constantin şi Elena sunt sărbătoriţi cu mare evlavie la data de 21 mai. Domnia lor reprezintă începutul “epocii de aur” a creştinismului şi coincide cu începutul perioadei de înflorire a Bisericii Creştine în toate compartimentele vieţii sale: cult, lăcaşuri de închinare (biserici), literatură, monahism. Sfinţii Împăraţi strălucesc pe bolta Bisericii prin viaţa lor pilduitoare şi prin lupta lor neîntreruptă pentru a asigura biruinţa credinţei creştine, devenind modele pe care noi, cei de azi, avem datoria să le imităm.
Împăratul Constantin cel Mare, fiul lui Constanţiu Chlor şi al Elenei, a domnit între anii 306-337 d.Hr., fiind una dintre personalităţile de marcă din istoria universală. Până la el, creştinismul a fost crunt persecutat de către împăraţii romani (Nero, Deciu, Diocleţian, Galeriu), care vedeau în creştini un real pericol pentru siguranţa şi unitatea Imperiului Roman. Pentru o mai bună coordonare a vastului Imperiu Roman, acesta era condus în Răsărit de către Diocleţian (până în anul 305) şi ginerele său, Galeriu (până în anul 311), iar în Apus de către Maximian Hercule (tatăl lui Maxenţiu) şi Constanţiu Chlor (tatăl lui Constantin). După moartea lui Maximian Hercule (305) şi a lui Constanţiu Chlor (306), ajung pe tron fiii acestora: Maxenţiu şi Constantin (proclamat împărat de către armată). Odată declarat pentru creştinism, Constantin a progresat continuu în această direcţie, începând cu lupta dintre el şi Maxenţiu de la Pons Milvius (Podul Vulturului), lângă Roma, din 28 octombrie 312. Potrivit istoricilor creştini Eusebiu de Cezareea şi Lactanţiu, în ajunul luptei cu Maxenţiu, Constantin a văzut pe cer, ziua, în amiaza mare, o Cruce luminoasă deasupra soarelui, cu inscripţia: “prin acest semn vei învinge”. Domnul Iisus Hristos îi ceru să pună semnul Crucii pe steagurile soldaţilor, spre a-i servi drept semn protector în lupte, drept armă de biruinţă împotriva duşmanilor. Împăratul Constantin a fost ferm convins de realitatea apariţiei minunate a Sfintei Cruci, fapt confirmat de inscripţia de pe Arcul său de triumf, care se păstrează la Roma, prin care el afirmă că a câştigat victoria asupra lui Maxenţiu “prin inspiraţie divină” (vezi Pr. Prof. Dr. Ioan Rămureanu, Istoria bisericească universală, Bucureşti, 1992, pp. 98-99).
La puţin timp de la această biruinţă, Constantin, împreună cu Liciniu (unul dintre împăraţii Orientului), au publicat, în anul 313, Edictul de la Milan, prin care se acorda deplină libertate religioasă creştinismului. Creştinismul devine, aşadar, “religio licita”, adică religie permisă în Imperiu. Totodată, se anulau toate hotărârile anterioare luate împotriva creştinilor şi se retrocedau Bisericii lăcaşurile de cult şi averile confiscate de împăraţii precedenţi. Constantin era, cu adevărat, protectorul creştinilor. Edictul de la Milan are o importanţă epocală prin hotărârile şi urmările lui. Din religie nepermisă şi persecutată, creştinismul devine religie permisă, ba chiar favorizată în Imperiul Roman. Dând dovadă de mult tact, Constantin cel Mare a adoptat faţă de creştinism o atitudine favorabilă, dar fără a jigni păgânismul greco-roman, care avea numeroase şi puternice rădăcini. Împăratul păstră demnitatea supremă păgână de “Pontifex maximus” şi nu se lepădă oficial de păgânism decât prin Botezul săvârşit cu câteva zile înainte de moarte. Printre măsurile binevoitoare pe care le-a luat faţă de Biserica Creştină se numără următoarele: scutirea Bisericii de impozite (privilegiu de care templele păgâne nu aveau parte), dreptul de a primi donaţii şi averi ca moştenire, acordarea de sume importante din tezaurul statului pentru clădirea de biserici. De asemenea, a acordat Bisericii dreptul de a elibera sclavii. Împăratul a modificat şi dreptul penal, interzicând torturarea celor întemniţaţi prin răstignire sau stigmatizare (însemnarea cu fierul înroşit). Luptele cu gladiatori au fost restricţionate, iar condamnaţii, în loc să fie aruncaţi în arene pentru a lupta până la moarte spre distracţia mulţimilor, au fost trimişi să lucreze în mine. Constantin a schimbat în bine codul familiei, legile referitoare la căsătorie, adulter şi divorţ; a interzis, sub pedepse aspre, abandonarea sau vinderea copiilor şi a instituit ajutoare sociale pentru familiile foarte sărace, pentru copiii orfani, văduve şi bolnavi. Prin urmare, Biserica se bucura de pace. A dat, în anul 321, o lege prin care generaliza duminica drept zi cuvenită odihnei în Imperiul Roman (Pr. Prof. Dr. Ioan Rămureanu, op. cit., pp. 99-100). Constantin a făcut creştinismului cel mai mare serviciu dintre împăraţii romani, asigurându-i libertatea de dezvoltare şi înflorire. El a încercat să armonizeze interesele superioare ale Imperiului cu interesele Bisericii. Creştinismul a devenit nu numai o religie a celor săraci şi neînvăţaţi, ci şi a celor bogaţi, puternici şi culţi. Tot pentru a favoriza creştinismul, Constantin decide să părăsească Roma, oraş în care templele, monumentele, senatul şi aristocraţia aminteau şi păstrau vechea religie păgână şi să înfiinţeze o nouă capitală imperială. Astfel, a întemeiat cetatea Bizanţului, pe malurile Bosforului, care a primit numele de Constantinopol (oraşul lui Constantin), fiind inaugurată la 11 mai 330 şi care va ajunge la o mare strălucire. Acest oraş era destinat să fie capitala unui Imperiu creştin, care prin edificiile, bisericile şi întreaga sa concepţie trebuia să ilustreze importanţa religiei creştine.
Convocarea Sinodului I Ecumenic de la Niceea, în anul 325, constituie unul dintre meritele deosebite ale împăratului Constantin cel Mare. Văzând tulburarea provocată în sânul Bisericii de erezia lui Arie (care susţinea că Iisus Hristos nu este Dumnezeu adevărat, ci numai o creatură a Tatălui), împăratul s-a hotărât să convoace pe episcopii Imperiului, cu care avea legături strânse şi neîntrerupte, într-un Sinod general sau ecumenic, spre a defini împreună adevărurile de credinţă şi a asigura unitatea creştinismului. Ca om de stat experimentat, el şi-a dat seama că unitatea creştinismului, pacea şi liniştea Bisericii constituie elementul de viaţă şi de rezistenţă al Imperiului. În locul mulţimii zeilor păgâni era de preferat existenţa unei singure credinţe, cea creştină, întrucât ea garanta şi unitatea statului, afirmă Pr. Prof. Dr. Ioan Rămureanu (op. cit., pp. 101-102). Îmbolnăvindu-se grav, Constantin a fost botezat în vila sa de la Ancyrona de către episcopul Eusebiu de Nicomidia şi alţi clerici, cu câteva zile înainte de Rusalii, în luna mai a anului 337. A trecut la Domnul curând după aceea, la 22 mai 337, în Duminica Rusaliilor, fiind înmormântat cu mare fast în biserica Sfinţii Apostoli din Constantinopol, ctitoria sa. Mormântul său a fost înconjurat de stelele memoriale ale celor 12 Apostoli, făcând din împăratul Constantin cel Mare, în mod simbolic, “al treisprezecelea Apostol”. Pentru meritele sale deosebite şi mai ales datorită marilor servicii aduse creştinismului, după lunga perioadă de persecuţii, Biserica l-a cinstit în chip deosebit, trecându-l în rândul Sfinţilor şi numindu-l “Cel întocmai cu Apostolii” (Pr. Prof. Dr. Ioan Rămureanu, op. cit., pp. 101-103).
Elena, mama împăratului Constantin cel Mare, a fost, la rândul ei, canonizată, fiind serbată împreună cu fiul ei, pe care l-a educat în spirit creştin, în iubire de Dumnezeu şi de semeni. De numele împărătesei Elena este legată găsirea Crucii pe care a fost răstignit Domnul Iisus Hristos. Petrecându-şi viaţa în sfinţenie, împărăteasa Elena şi-a sprijinit şi sfătuit fiul mereu, împreună apărând Biserica lui Hristos de toate atacurile venite din afara ei şi atrăgând lumea la credinţa în Dumnezeu. Crucea Domnului, descoperită de dânsa la Ierusalim, răspândeşte bucurie, linişte şi lumină celor care o privesc cu smerenie şi nădăjduiesc ajutor de la Hristos, Cel răstignit pe ea. Sfânta Elena rămâne un model vrednic de urmat pentru toate soţiile şi, în special, pentru toate mamele creştine. Este o pildă în ceea ce priveşte educaţia pe care o mamă are datoria s-o dea fiului ei, pentru ca acesta să iasă învingător în lupta grea cu valurile furioase şi imprevizibile ale vieţii. Dacă împăratul Constantin a realizat lucrurile măreţe despre care am vorbit anterior, un merit deosebit îi revine mamei sale. Înzestrată de Dumnezeu cu alese însuşiri sufleteşti, Elena a avut o influenţă covârşitoare asupra fiului ei, sădind şi dăltuind în inima lui, încă din fragedă copilărie, iubirea, contribuind, cu siguranţă, şi la publicarea Edictului de la Milan din anul 313, privitor la libertatea acordată creştinilor. În jurul anului 328, Elena se ocupă îndeaproape de construcţia a două biserici la Locurile Sfinte: una la Betleem, locul naşterii Domnului Iisus Hristos, şi alta pe Muntele Măslinilor, de unde Mântuitorul S-a înălţat la cer.
Pentru întreaga lor viaţă, pusă în slujba creştinismului, Biserica îi numeşte pe Sfinţii Constantin şi Elena “părinţi şi ocrotitori ai creştinilor”, prăznuindu-i cu mare evlavie la aceeaşi dată. Ei sunt apărători ai bisericilor şi mănăstirilor. O dovadă a preţuirii lor este şi faptul că multe persoane le poartă numele, că multe biserici sunt ridicate în cinstea şi spre slava lor, iar chipurile lor, având în mijloc Crucea Domnului, sunt zugrăvite în toate lăcaşurile noastre de închinare. Să încercăm să urmăm şi noi dragostea lor pentru Hristos Cel răstignit şi înviat, luptând împotriva păcatului şi a patimilor, întărindu-ne în credinţă şi în nădejde. Să conştientizăm importanţa actului prin care împăratul Constantin cel Mare a acordat libertate creştinismului, dându-i posibilitatea să se afirme şi să se dezvolte, după o perioadă extrem de grea, pecetluită cu sângele multor martiri, care şi-au dat viaţa pentru credinţa în Hristos. Acum suntem liberi şi datorită Sfinţilor Constantin şi Elena şi, ca atare, se cuvine să ne apărăm credinţa, să luptăm pentru unitatea credinţei împotriva celor care doresc să sfâşie cămaşa lui Hristos, să destrame trupul Său, care este Biserica. Să nu dăm prilej de dezbinare prin invidie, prin interese egoiste şi meschine, certându-ne între noi, ci, în primul rând, să fim noi înşine factori unificatori, militând neîncetat pentru pace şi înţelegere, în detrimentul urii şi al discordiei, slujind unul altuia prin iubire: “Să ne iubim unii pe alţii, ca într-un gând să mărturisim: pe Tatăl, pe Fiul şi pe Sfântul Duh, Treimea cea de o fiinţă şi nedespărţită”.
Preot dr. Cristian Boloş
