Rusaliile sau ziua pogorârii Duhului Sfânt constituie ziua de naştere a Bisericii. De ce este atât de importantă Biserica în viaţa noastră duhovnicească?
Iisus Hristos S-a înălţat la cer de-a dreapta Tatălui. În sufletele Apostolilor Săi a rămas o mare tristeţe, fiindcă se despărţiseră de Învăţătorul lor iubit, dar şi o nădejde vie, care îi umplea de bucurie. Ştiau că o misiune grea îi aştepta. Iisus i-a asigurat: “Eu sunt Lumina lumii; cel ce Îmi urmează Mie nu va umbla în întuneric, ci va avea lumina vieţii” (Ioan VIII; 12), după care le-a făgăduit: “… veţi lua putere (de sus), venind Duhul Sfânt peste voi şi Îmi veţi fi Mie martori în Ierusalim şi în toată Iudeea şi în Samaria şi până la marginea pământului” (Fp. Ap. I; 8).
Înainte, cu prilejul Sărbătorii Corturilor, Domnul le spusese: “Dacă însetează cineva, să vină la Mine şi să bea. Cel ce crede în Mine, precum a zis Scriptura: râuri de apă vie vor curge din pântecele lui. Iar aceasta a zis-o despre Duhul pe Care aveau să-L primească acei ce cred în El. Căci încă nu era dat Duhul, pentru că Iisus încă nu fusese preaslăvit” (Ioan VII; 37-39). Duhul Sfânt, Mângâietorul, trebuia să Se pogoare. Dar, oare, când? Această aşteptare le ţinea întreaga fiinţă în tensiune. Erau dornici să pornească la drum pentru a-L propovădui pe Hristos Cel înviat la toate popoarele lumii. Şi semnul întârzia.
Trecuseră zece zile, petrecute în rugăciune. Şi iată-i acum, în ziua Cincizecimii, şezând într-o casă din Ierusalim, tot cu rugăciunea pe buze şi în inimă. Oraşul sfânt fremăta. Oameni din toate colţurile pământului veniseră la Ierusalim cu prilejul acestei mari sărbători, considerată ca fiind a doua ca importanţă la poporul evreu, numită şi “Sărbătoarea Secerişului”. Ea aminteşte de primirea Legii vechi pe Muntele Sinai, după ieşirea poporului din robia egipteană, prefigurând Cincizecimea creştină sau Rusaliile, ziua pogorârii Duhului Sfânt, când se dă omenirii Legea cea nouă, a iubirii şi a bunătăţii, scrisă pe tablele de carne ale inimii şi nu pe tablele de piatră ale Vechiului Testament.
Deodată a venit din cer un vuiet, ca vâjâitul unui vânt puternic, umplând toată casa în care se aflau Apostolii. “Şi li s-au arătat, împărţite, limbi ca de foc şi au şezut pe fiecare dintre ei. Şi s-au umplut toţi de Duhul Sfânt şi au început să vorbească în alte limbi, precum le dădea lor Duhul a grăi”, relatează Sfânta Scriptură (Fp. Ap. cap. II). Auzindu-se acel vuiet până departe, mulţimea s-a adunat împrejurul casei şi a rămas uimită, pentru că fiecare om, indiferent de naţionalitate, îi auzea pe ucenici vorbind în limba lui maternă. Toţi se mirau de ceea ce auzeau. Erau martorii unui eveniment fără precedent. Unii, însă, în loc să fie cuprinşi de respect, încep să-şi bată joc, spunând: “Iată, oamenii aceştia sunt plini de must. Sunt beţi”. O altă parte din mulţime se întreba: “Nu sunt aceştia care vorbesc toţi galileeni? Şi cum auzim noi fiecare limba noastră, în care ne-am născut?” Atunci Sfântul Petru a ridicat glasul, rostind o predică duioasă, direct inspirată de Duhul Sfânt. Domnea o tăcere desăvârşită. Toţi îl ascultau vorbind despre Iisus Hristos, Mântuitorul lumii, Care S-a răstignit pe Cruce din dragoste pentru neamul omenesc, aducând pacea între cer şi pământ, între Dumnezeu şi om. Murind şi aşezat fiind în mormânt, a treia zi a înviat plin de slavă. Apoi, S-a înălţat cu trupul la cer, asigurându-ne că-L va trimite în lume pe Duhul Sfânt. Acum promisiunea s-a împlinit. Duhul Sfânt S-a pogorât.
Efectul acestei cuvântări a fost extraordinar, deoarece toţi cei care au ascultat aceste cuvinte, “au fost pătrunşi la inimă”, întrebându-l pe Sfântul Petru şi pe ceilalţi Apostoli: “Bărbaţi fraţi, ce să facem?” Iar Petru i-a îndemnat: “Pocăiţi-vă şi să se boteze fiecare dintre voi în numele lui Iisus Hristos, spre iertarea păcatelor voastre şi veţi primi darul Duhului Sfânt”. În acea zi memorabilă s-au botezat, din câţi au auzit predica, trei mii de suflete, petrecând în unitate, “în învăţătura Apostolilor şi în rugăciune”, împărtăşindu-se cu Trupul şi Sângele Mântuitorului nostru. În ziua aceea s-au pus bazele Bisericii lui Hristos, trupul Său tainic. Aceasta este ziua de naştere a Bisericii.
Referitor la cele menționate anterior, Părintele George Florovsky consemna: “Hristos a biruit lumea. Biruința Sa constă în faptul de a-Și fi creat propria Sa Biserică. În mijlocul deșertăciunii și sărăciei, a slăbiciunii și suferinței ce străbat istoria omenirii, El a așezat temeliile unei ființe noi. Biserica este lucrarea lui Hristos pe pământ; este chipul și lăcașul sfintei Sale Prezențe în lume. Iar în ziua Cincizecimii, Duhul Sfânt S-a pogorât asupra Bisericii, care era atunci reprezentată de cei doisprezece Apostoli și cei împreună cu ei. El a intrat în lume ca să locuiască împreună cu noi și să lucreze mai deplin decât o făcuse vreodată înainte, căci încă nu era dat Duhul, pentru că Iisus nu fusese încă preaslăvit (Ioan VII; 39). Sfântul Duh S-a pogorât o dată pentru totdeauna. Aceasta este o taină înfricoșătoare și nepătrunsă. El viază și locuiește neîncetat în Biserică. În Biserică primim Duhul înfierii (Romani VIII; 15). Prin căutarea și primirea Duhului Sfânt devenim ai lui Dumnezeu în veșnicie. În Biserică se desăvârșește mântuirea noastră; sfințirea și transfigurarea, îndumnezeirea firii omenești este înfăptuită”.
Asemenea unei școli în care se deprinde virtutea, Biserica ne îndeamnă prin slujitorii ei sfinţiţi la evitarea răului și la săvârşirea faptelor bune. Participarea activă la cultul divin public în biserică are o importanţă covârşitoare. Biserica, trupul tainic al lui Hristos (Efeseni V; 23), este corabia mântuirii şi scara spre Dumnezeu. Ea este laboratorul în care se lucrează mântuirea tuturor oamenilor dornici de mântuire. Având în vedere acest aspect, Sfântul Ciprian afirmă că cel care iese din comuniunea Bisericii își pierde „însăși rațiunea mântuirii”, întrucât „cine nu are ca mamă Biserica nu poate avea pe Dumnezeu ca tată”. Or, mântuirea nu este posibilă în afara lui Dumnezeu și a Bisericii. În biserică ne aşteaptă Hristos. În biserică ne unim intim cu Iisus prin Sfânta Împărtăşanie. În biserică ne plecăm genunchii în rugăciune şi, printre lacrimi, Îi mărturisim Domnului necazul ce ne apasă sufletul, iar El, văzând credinţa noastră, ne trimite ajutorul Său dumnezeiesc, eliberându-ne de tot ceea ce ne subjugă.
În cadrul fiecărei Sfinte Liturghii, Iisus Hristos Se jertfeşte în chip nesângeros pentru omenire pe Masa Sfântului Altar, cu aceeaşi iubire cu care a primit să fie răstignit în urmă cu două mii de ani pentru a împăca pe om cu Dumnezeu şi a-l curăţi de păcatul care îl împiedica să intre în Împărăţia Sa. Absenţa nejustificată şi neîntemeiată de la biserică în aceste momente sublime constituie pe drept cuvânt un afront la adresa Mântuitorului, Care ne cheamă la Sine cu toată dragostea şi duioşia. Prin urmare, omul, călăuzit de motive puerile, greşeşte în clipa în care respinge invitaţia Domnului, preferând întunericul păcatului în detrimentul luminii, care iradiază din Jertfa Sa.
Locul de întâlnire în viața spirituală dintre credincios și Hristos este biserica. A fi în biserică (locaş de cult)/Biserică(instituiţie divino-umană) înseamnă a fi în Hristos și a fi în Hristos înseamnă a fi în biserică/Biserică. În acest spațiu sfânt și sfințitor, omul simte prezența Domnului și se încadrează ca membru în trupul Său. În biserică, dialogul dintre om și Dumnezeu devine mai intens; omul știe cu certitudine că Hristos este capul care îl conduce, ceea ce îi conferă un sentiment de siguranță. În biserică, omul aude mai pregnant chemarea la mântuire pe care Domnul i-o adresează, este conștient de faptul că, în urma păcatului, chipul lui Dumnezeu din el s-a întunecat și că numai prin ajutorul lui Hristos chipul se poate umple din nou de lumină pentru a se transforma, în final, în asemănare. Asemănarea coincide cu desăvârșirea, cu dobândirea nemuririi. Traseul de la chip la asemănare nu poate fi străbătut fără Dumnezeu; El lansează invitația, dar omul trebuie să răspundă. Răspunsul pozitiv al omului reprezintă începutul colaborării divino-umane. Totodată, în biserică/Biserică, omul realizează că Legea lui Hristos exclude individualismul. Relația care se stabilește între membrii bisericii/Bisericii are ca temelie iubirea; toți formează o unică familie, devenind frați și fiind călăuziți de atingerea aceluiași ideal: mântuirea. Apropierea de celălalt, care se înfăptuiește în biserică/Biserică, îi facilitează omului înțelegerea faptului că mântuirea sa depinde de a celorlalți și că mântuirea celorlalți depinde de a sa. Se creează o reciprocitate, care are ca scop progresul în bine.
Fiecare persoană poate fi o biserică. Omul se retrage în cămara sufletului său şi acolo Îl întâlneşte pe Dumnezeu, acolo Îi vorbeşte prin rugăciune şi are certitudinea faptului că vorbele sale sunt auzite. Aşa cum omul se întâlneşte cu Dumnezeu în biserica văzută, tot aşa mintea, inima şi voinţa lui iau contact cu divinitatea în aşa-numita “biserică lăuntrică” a sa. Desigur, acest lucru nu exclude prezenţa activă la cultul public din biserică. Dimpotrivă. Cele două aspecte sunt complementare. Omul devine biserică doar în măsura în care se împărtăşeşte din viaţa Bisericii, ca trup al lui Hristos, şi extinde această experienţă în lumea înconjurătoare, răspândind lumină, iubire, bunătate şi curăţie.
