“Îmbrăţişaţi-vă unul pe altul cu sărutarea dragostei… Creşteţi în har şi în cunoaşterea Domnului nostru şi Mântuitorului Iisus Hristos” (I Petru V; 14; II Petru III; 18).
Miezul creştinismului se cuprinde într-un cuvânt: Iubire. Iubirea de Dumnezeu, Creatorul şi Părintele nostru, şi iubirea de semeni, întrucât toţi suntem fraţi întru Hristos (Matei XXII; 36-40).
Prin întruparea Fiului lui Dumnezeu din Fecioara Maria, prin faptul că a luat firea noastră omenească, fiind în acelaşi timp Dumnezeu adevărat şi Om adevărat, El a devenit fratele nostru. Hristos S-a născut mai înainte de veci din Tată, fără de mamă şi a luat trup omenesc, în timp şi spaţiu, din Mamă, din Fecioara Maria, fără de tată, naşterea Sa fiind mai presus de fire. “Cum va fi aceasta, de vreme ce eu nu ştiu de bărbat?”, s-a întrebat Maria. Însă, la Dumnezeu nimic nu este cu neputinţă (Luca, cap. I). Şi dacă între noi, ca persoane umane, şi Iisus, ca Fiu al Celui Preaînalt, s-a stabilit o relaţie de frăţietate bazată pe iubire şi bunătate, înseamnă că şi noi am devenit copii “adoptivi”, fii ai lui Dumnezeu. Împreună alcătuim o familie. Suntem fraţi întreolaltă şi avem un Tată comun: pe Dumnezeu. Copiii au datoria să-şi iubească tatăl şi totodată au obligaţia morală de a se iubi între ei, fiindcă sunt fraţi. Care iubire poate fi mai puternică decât cea dintre părinţi şi copii şi cea dintre fraţi? “Frate ajutat de frate, citim în Sfânta Scriptură, este ca o cetate tare şi înaltă şi are putere ca o împărăţie întemeiată” (Pilde XVIII; 19).
Sfântul Ioan Gură de Aur remarca: “Începutul şi sfârşitul virtuţii este dragostea, şi orice virtute pe ea o are ca rădăcină, şi scop, şi vârf al tuturor bunurilor. Şi dacă ea este şi începutul şi sfârşitul bunurilor, apoi ce poate fi deopotrivă cu ea? Ce ar putea fi egal cu iubirea de oameni? Când noi necontenit ne depărtăm de Dumnezeu prin faptele noastre, iată că pune dragostea noastră alăturea de cea către El, şi o numeşte deopotrivă cu aceea. Şi tocmai pentru aceasta punând şi măsură egală între amândouă felurile de dragoste, pentru cea dintâi zice: <<din toată inima ta, şi din tot sufletul tău>>, iar pentru dragostea cea către aproapele: <<ca pe tine însuţi>>. Dacă dragostea către aproapele lipseşte, cu nimic nu ne va folosi cea dintâi. Să ne iubim, deci, unii pe alţii, căci prin aceasta dăm dovadă că iubim pe Dumnezeu, Care ne iubeşte pe noi”.
Această învăţătură lansată de Mântuitorul nostru, privind iubirea care trebuie să persiste între oameni, care se impune a sta la baza relaţiilor dintre ei, “bate la poarta inimii” fiecăruia. Toţi auzim bătaia, dar nu toţi deschidem uşa şi de multe ori, acest “Veşnic Călător”, Care este Iisus, rămâne afară, căzând pradă indiferentismului nostru. Chipul Domnului străluceşte în fiecare năpăstuit pe care îl respingem. Deşi chipul Său străluceşte cu putere, totuşi ochii noştri sunt atât de acoperiţi de voalul păcatelor, încât nu sesizăm prezenţa Lui în omul de lângă noi. Şi atunci, dacă trecem nepăsători pe lângă suferinţele semenilor, dacă nu suntem în stare să ne aplecăm asupra lor, cum vom putea să îi iubim şi să ne punem sufletul pentru ei? Oare nu aşa ne îndeamnă Iisus: “Să vă iubiţi unul pe altul, precum şi Eu v-am iubit pe voi”, căci “întru aceasta vor cunoaşte toţi că sunteţi ucenicii Mei, dacă veţi avea dragoste unii faţă de alţii?” (Ioan XIII; 34-35, XV; 12-17). Cine nu-şi iubeşte aproapele, nici pe Dumnezeu nu-L iubeşte (I Ioan IV; 20-21), şi întrucât Dumnezeu este Iubire, cel care rămâne în iubire faţă de El şi faţă de aproapele, “rămâne în Dumnezeu şi Dumnezeu rămâne în el” (I Ioan IV; 16).
Tocmai acest aspect, această direcţie lipseşte societăţii contemporane pentru a se angaja în totalitate pe drumul ce duce spre Împărăţia Cerurilor. Este adevărat că poarta prin care se face intrarea în Împărăţie este strâmtă şi calea e îngustă (Matei VII; 13-14), însă nu e imposibil de găsit. Important e, ca o dată ce te-ai angajat pe acest traseu, să depui efortul de a nu te abate de la el, iar dacă totuşi se întâmplă să te împiedici şi să cazi, să ai tăria de a te ridica, de a te regăsi şi de a persevera spre ţinta pe care îţi doreşti cu ardoare să o atingi. Dacă însoţitorul tău de drum este iubirea, orice rătăcire este exclusă. Prin iubire ne debarasăm de egoism şi ne unim, ne contopim cu ceilalţi. Această iubire dă putere, înţelegere şi frumuseţe sufletului nostru. Cel ce iubeşte cu sinceritate, acela iartă, uită, înţelege, ajută, consolează, dăruieşte, respectă. O inimă care debordează de iubire, intonează melodia dumnezeiască a păcii, a armoniei, transfigurând imaginea sumbră a vieţii şi a societăţii, într-un senin perpetuu de primăvară, senin care sugerează o înnoire continuă, o autodepăşire în săvârşirea binelui şi în evitarea răului.
Nu pot încheia fără a aminti celebrul imn al Sfântului Apostol Pavel închinat iubirii: “Dragostea îndelung răbdă; dragostea este binevoitoare, dragostea nu pizmuieşte, nu se laudă, nu se trufeşte. Dragostea nu se poartă cu necuviinţă, nu caută ale sale, nu se aprinde de mânie, nu gândeşte răul. Nu se bucură de nedreptate, ci se bucură de adevăr. Toate le suferă, toate le crede, toate le nădăjduieşte, toate le rabdă. Dragostea nu cade niciodată” (I Corinteni XIII; 4-8).
Preot dr. Cristian Boloş
