VERTICALI PENTRU ROMÂNIA: CONFESIUNILE UNOR ROMÂNI DE PE COLBURILE EUROPEI 2

         De: Sergiu Auraș     În zilele noastre este destul de ușor să ne alegem un loc în care să ne deplasăm cu avionul sau autocarul, fără a simți restricțiile controlului vamal, aproape pretutindeni în Europa. Te poți duce unde vrei să te stabilești, în funcție de oportunitățile găsite ... și e suficient să ai vreo rudă sau prieten care să se implice pentru a te ajuta să te stabilești în acel loc ... și totul e ca rezolvat. E de ajuns o integrare în spațiul locativ și un loc de muncă disponibil care să te  conducă spre o stabilitate aducătoare de independentă, pentru ca și tu la rându-ți să ajuți pe altcineva.   

         Menționam în editorialul trecut, că până în anii ’90 românii de rând nu puteau să traverseze o frontieră așa de ușor, mulți care au făcut-o riscând anchete dure, sau chiar închisoare. Daniel și Cristina, sunt câțiva dintre semenii noștri care au încercat o astfel de aventură a vieții la sfârșitul anilor ’90 ... și au reușit. Tineri căsătoriți, ei au reușit să fugă din România,  încercând să - și clădească viața în cel mai bun mod posibil.

Ajungând în apropierea primului oraș, normal un contact al călăuzei trebuia să ne întâmpine cu o mașină ca să ne preia și să ne ducă prin Franța în Italia. Se întâmplase că nu a ajuns acea mașină ... și aici trebuia aplicat planul „B”. Eram constrânși a face rost de o mașină oarecare și de oriunde pentru a reduce riscul de a fi prinși. Germania, Franța și Italia fiind în spațiul Schengen nu mai era o așa mare problemă de a fi controlat de grăniceri. Din Franța direcția era Torino, într-o parcare de un supermarket la care fără să atragem atenția ieșeam din mașină pentru a îndeplini ultimul pas de făcut. Fiind uzi și murdari după atâta drum, ne schimbam în același loc fără să mai ținem cont că eram față în față tot grupul. Noi de bine de rău aveam niște schimburi de haine la noi, dar unii nu aveau nimic în plus cu ce să se schimbe, fiind veniți de pe la țară și se vedea pe fața lor cât de amărâți erau și marcați de acea spaimă pe care au îndurat în această peripeție pentru a-și atinge scopul în această aventură. Din acest punct, fiecare în parte urma să se descurce pe cont propriu, în drumul spre destinația finală. Unii rămâneam la Torino, sau ne îndreptam spre alte zone ale Italiei, fiind momentul în care așteptam să vină vreo rudă, prieten sau cunoștință ca să ne recupereze din acea parcare.

Într-un final urma să ne stabilim încetul cu încetul, la început evitând (pe cât posibil) să dăm față-n față cu autoritățile italiene, pentru că încă nu dețineam drept de ședere; periodic dormeam la vreo rudă sau prieten până ne puneam pe picioare, stând pe cont propriu într-un apartament în chirie. Într-un alt început dormeam pe un recamier, pentru că atunci nu aveam mobilă în casă,  urmând să facem rost treptat de câteva scaune, vreo masă la care să putem mânca ... și așa mai departe. De obicei destinul pare să ne impună sacrificii ... și uneori ne pune la zid așezându-ne la picioare traversa riscurilor pe care le avem de întâmpinat ... însă forța și determinarea puternică din noi ne ajută să înfruntăm depășind aceste obstacole ale vieții. A-ți făuri un viitor după placul și asemănarea exigențelor proprii, pare mai complicat atunci când realizezi că ești închinat în fața realității cotidiene. Curajul extrem te poate îndepărta lent de întunericul încercării, alunecând pe cărarea de spini, simțind pulsația inimii obosite ce te aproprie de lumina realizării existenței, traversând prin flăcările reci ale suferinței la care durerea îți amorțește ființa, deja flăcări consumate pe drumul acestei aventuri.

... au început  cu greu să-și clădească viața, dormind  pe la vreo rudă care avea un mic loc, unde ei se puteau feri de ochii autorităților locale, evitând riscul exponent de a fi identificați și trimiși înapoi în țara de origine. Daniel și-a găsit primul loc de muncă la o anumită distanță și datorită faptului că nu avea mașină, se deplasa cu mijloacele de transport; această direcție nouă a vieții părând a deveni parte din cotidian.  În scurt timp, lucrurile aveau să urmeze o cale mai justă a dezvoltării familiale, găsind în cele din urmă un mic apartament gol, dormeau doar pe o canapea ... și momentan era bine așa.

La ora actuală ei sunt tot pe drumurile Europei cu pași mărunți pe strada oportunităților, încercând să-și dea o susținere cât mai bună vieții și mai presus fiului lor născut în mijlocul acestei aventuri a vieții. Doresc că la final de editorial să vă provoc iubiți cititori la meditație, din dorința de a putea aprofunda textul de mai sus prin întrebările:  ființa umană ar fi supusă pieirii, dacă nu am avea instinctul natural al înfruntării surprizelor care ne rezervă destinul; destin care pare să ne modeleze viața după chipul și asemănarea sa? Ne poate maturiza suferința, prin capacitatea de a ne alege direcția înglobând valorile și caracterul ce ne va îndruma pe un drum al vieții, fiind în măsură să povestim și să interpretăm ce ne este viața până la final? Cursul destinului pare să ne forțeze să urcăm călare pe propria noastră ființă, spre a ne îndeplini datoria față de noi înșine, pentru a învinge sfidările vieții de pe drumuri întortocheate, însă în momentul în care privim în urmă și realizăm că a meritat efortul înfruntărilor, satisfacția acestor aventuri e pe măsură.               Sponsorul ediției: