De: Sergiu Auraș
Noi adulții credem că suntem cam mari pentru a visa cu ochii deschiși la un succes aproape inaccesibil ... și de aceea nu ne punem în practică visele pentru a construi o viață mai bună. Punându-ne încrederea în destin, chiar și el misterios ... acest lucru ne-ar putea conduce spre un succes la care nu ne-am aștepta, în care capacitatea personală, concretizată în educația primită la școală sau de la părinți, prin modul propriu de a ne comporta oriunde am fi în lume, poate adăuga o greutate în plus în defilarea noastră spre ce am putea numi ”succes”.
În viață un rol important îl are voința de a face alegerea optimă, alegere care necesită un anumit grad de înțelepciune pentru a evita anumite erori ce pot costa scump necesitățile vieții individuale sau de familie, împingându-ne să adoptăm alegeri (uneori extreme și riscante) care pot depăși orice limită fie legală, fie umană.
Limitele ne pot forța natura ca să facem orice e greu de gândit, pentru a ne repune pe axa muncii cotidiene ca simbol al garanției zilei de mâine, rutină care să ne asigure pe masă pâinea și blidul de mâncare, necesare spre supraviețuirea fără de care nu ar exista continuitatea speciei umane.
În următoarele rânduri voi încerca să relatez experiența de viață pe care a trăit-o un cuplu de români, Daniel și Cristina, o tânără familie care și-a început marea aventură a vieții la sfârșitul anilor ’90. Tineri căsătoriți, ei au reușit să fugă din România, încercând să - și clădească împreună viața în cel mai bun mod posibil. Azi este foarte ușor să pleci dincolo de hotarele țării, însă până în anii ’90 era altfel; nu puteai să traversezi o frontieră așa de ușor ca acum, ca în circa trei sau patru ore deja să ajungi la destinație fără probleme. Atunci, trebuia să te armezi cu mult curaj și determinare feroce pentru a fi pregătit pentru parcursul misterios asumându-ți riscul eșecului la care putea să te coste economiile cheltuite pentru acest drum care putea dura circa o săptămână îndurând frig și foame.
”Eram un grup de oameni care voiau să ajungă în Italia fiind organizați printr-o „excursie”, ce ajungea în cel mai apropiat oraș de granița germană din Cehia, pentru ca apoi, de acolo să traversăm acea frontieră. Ca să justificăm prezența noastră în acel loc în cazul unui control din partea autorităților, călăuza ne pasa cu împrumut momentan câte o sută de dolari pentru fiecare pentru a fi mai credibili, cum că am fi simpli turiști în zonă. Era luna lui noiembrie și era un frig de-ți pătrundea prin toate oasele.
Trebuia să trecem granița noaptea printr-o pădure; totul trebuia să decurgă în cea mai absolută liniște fără să scoatem din gură niciun „pâs”, altfel riscul de a fi prinși de grăniceri era mare, deoarece ei utilizau dispozitive optice cu infraroșu; în așa fel încât trebuia evitat acest lucru ... altfel de te prindea te preda înapoi în Cehia, iar statul ceh te condamna la circa șase luni de închisoare pentru trecere frauduloasă a frontierei; poate femeile scăpau mai ieftin.
Mă opresc aici cu prezentarea primei părți a aventurilor prin care au trecut cei doi prieteni, lăsând ca misterul povestirii să ne poate purta și în episodul următor pe valurile lui, aplicând matricea riscurilor la care ne-am putea expune dândui-ne frâu imaginației.
Fie ca să avem curajul de a înfrunta premoniția viitorului incert, care să ne dea speranța că într-o bună zi totul va fi bine și să realizăm ceea ce ne-am propus în minte.
Sponsorul ediției:
