Sublima Milostenie

Dacă o pasăre, pentru a zbura şi a se înălţa în văzduh, este nevoită să-şi folosească ambele aripi, tot aşa, pentru a atinge idealul, mântuirea şi desăvârşirea, se cuvine ca noi, oamenii, să posedăm atât iubirea, cât şi roadele ei, ştiind că “orice pom bun face roade bune” (Matei VII; 17). Roada cea mai de seamă a iubirii este Milostenia. De fapt, între cele două virtuţi se stabileşte un raport atât de strâns, încât acesta poate fi împins până la identificare.

Referitor la această idee, Mitropolitul Nicolae Mladin scria: “Milostenia este fiica iubirii. E o iubire aplecată peste durerile aproapelui, e inima frântă peste clocotul suferinţelor, e untdelemn ce potoleşte arşiţa rănilor, e apa ce astâmpără setea, e pâinea care satură foamea, e haina care îmbracă golătatea, e căldura care înlătură frigul, e căminul care adăposteşte pe cei străini, e cuvântul care întăreşte pe cei deznădăjduiţi, e mâna care luminează pe cei neştiutori. E puntea de legătură prin care durerea aproapelui se revarsă în mine însumi şi iubirea mea se toarnă în inima lui, ca să elimine sau să aline durerea”. De asemenea, reliefând relaţia organică existentă între iubire şi milostenie, Sfântul Grigorie de Nyssa remarcă: “Nu se poate porni cineva spre vindecarea nenorocirii aproapelui, dacă nu-i înmoaie mila sufletul spre o astfel de pornire. Mila este întristarea de bunăvoie pentru necazurile străine. Mila este împreună-pătimirea iubitoare cu cei chinuiţi de dureri. Mila odrăsleşte din iubire, neputându-se ivi decât din aceasta. Voinţa de a te împărtăşi de dureri e proprie doar celor stăpâniţi de iubire. De aceea se recunoaşte că, dintre toate cele ce ţin de viaţa aceasta, cea mai tare este iubirea. Iar mila este întărirea iubirii. De aceea fericit în înţelesul cel mai propriu este cel ce-şi are sufletul în această simţire, fiindcă a ajuns la vârful cel mai înalt în virtute”.

Ce cuvinte înălţătoare! Milostenia vindecă răni, mângâie orfani, văduve şi oameni trişti, aduce zâmbetul, speranţa şi încrederea, satură flămânzi, îmbracă goi, tămăduieşte răni trupeşti şi sufleteşti. Ce poate fi mai mângâietor decât să ştii că ai pe cineva alături de tine, pe cineva care te susţine, te îmbărbătează, te întăreşte, care participă activ la suferinţa ta, ajutându-te să treci învingător peste acel moment de criză, întinzându-ţi mâna de care ai nevoie pentru a ieşi din prăpastia deznădejdii în care ai alunecat în urma încercărilor la care ai fost supus în viaţă şi pe care nu ai reuşit să le depăşeşti. În aceasta constă adevărata prietenie. În acele momente, simţi mai pregnant ca oricând, prezenţa lui Dumnezeu, Care nu te părăseşte, ci aşteaptă doar să faci primul pas pe calea ce duce spre El. Restul paşilor îi face Însuşi Domnul, luându-te sub “aripa” Sa protectoare, astfel încât nimeni să nu te rănească.

“Milostenia, spune şi Sfântul Ioan Gură de Aur, este o mare şi aleasă virtute, un mare dar şi mai mult decât atât, este începutul tuturor bunătăţilor. Căci dacă ea L-a pogorât pe Dumnezeu pe pământ şi L-a înduplecat să Se facă om, cu atât mai mult nu-l va putea ridica pe om la cer? Cu adevărat mare este puterea milosteniei! Dacă din milă şi din iubire de oameni Dumnezeu S-a făcut om, ba încă S-a înduplecat a Se face chiar rob, cu atât mai mult nu-i va aşeza pe robi în cămara Lui? Aşadar, fraţilor, să iubim milostenia şi să o săvârşim după puterile noastre nu doar o zi, nici două, ci în toată vremea cât ne aflăm aici, ca şi ea să ne cunoască atunci când ne vom înfăţişa înaintea Dreptului Judecător”.

Făcând milostenie ne asemănăm cu Hristos. Adânc cunoscător al firii omeneşti, Sfântul Grigorie de Nazianz se exprimase astfel: “Prin nimic altceva nu se slujeşte aşa de desăvârşit lui Dumnezeu, ca prin mila faţă de aproapele, fiindcă nici nu este ceva mai propriu lui Dumnezeu decât aceasta. Se cade, dar, să ne deschidem inima faţă de toţi săracii şi faţă de aceia care, din oricare pricină, pătimesc greu, după porunca care ne porunceşte să ne bucurăm cu cei care se bucură şi să plângem alături de cei care plâng”.

Se impune, apoi, ca milostenia să nu se facă spre a primi cuvinte de laudă din partea semenilor, ci ea să fie însoţită de discreţie, precum afirmasem anterior: “Această poruncă, de a face milostenii, poate să ne şteargă toate păcatele, să ne smulgă din focul gheenei; numai să facem milostenia din belşug şi nu de ochii oamenilor. Că n-avem niciun folos nici de postim, nici de ne rugăm, nici de facem milostenie, nici de săvârşim vreo altă faptă bună, dacă nu o facem numai pentru Acela Care ştie şi cele tainice şi cele ce se află în adâncul cugetului nostru. Dacă aştepţi, omule, răsplată de la Acela (de la Dumnezeu), pentru ce mai vrei să fii lăudat de oameni?” (Sfântul Ioan Gură de Aur)

Orice cuvânt care ar încerca să sublinieze însemnătatea milosteniei ar fi de prisos.

Mila şi iubirea lui Dumnezeu L-au pogorât pe bunul Samarinean, Iisus Hristos, în lume prin întrupare, zice pr. dr. Ştefan Slevoacă. Îndurarea şi iubirea faţă de cei aflaţi în suferinţă urcă pe ucenicii Domnului în Rai. Aproapele nostru poate fi oricine. Să-i iubim şi să-i ajutăm, dar, după posibilitate, pe toţi, fără deosebire. Dacă dorim să fim miluiţi de Dreptul Judecător, avem datoria de a fi iubitori şi milostivi. Să nu ne preocupe doar interesele noastre şi ale familiilor noastre, ci să ne străduim să-i sprijinim pe cei lipsiţi de ajutor şi de mângâiere. Să mulţumim lui Dumnezeu că ne găsim în rândul celor care pot dărui şi nu printre cei care întind mâna. În acest sens, Sfântul Vasile cel Mare afirma: “Cât de mult ar trebui să mulţumeşti bunului Dumnezeu, Binefăcătorului tău, cât de vesel ar trebui să fii, cât de mândru de cinstea ce ţi se dă, că nu tulburi uşile altora, ci alţii vin la ale tale!”

Să-L iubim pe Dumnezeu, fiindcă El ne-a iubit mai întâi (I Ioan IV; 19), aducându-ne pe lume, iertându-ne şi mântuindu-ne şi să-i iubim pe semenii noştri cu aceeaşi intensitate ca şi cum am fi noi în locul lor, manifestându-ne iubirea prin acte de milostenie, fiindcă “în aceste două porunci se cuprind toată Legea şi proorocii” (Matei XXII; 40). Cunoscând toate acestea, la final adresez tuturor, împreună cu Mântuitorul nostru Iisus Hristos, următorul îndemn: “Mergeţi şi faceţi şi voi asemenea!” (Luca X; 37).