Suferința umană poate îmbrăca atât de multe forme, pe cât de diferiți sunt oamenii. Principiile, spiritualitatea, viziunile, visurile și statutul socio-economic, ne determină să trăim diferit, să aspirăm spre obiective diferite și, categoric, să percepem drept eșec, supărare și suferință situații cu totul și cu totul diferite. Mecanismul care stă la baza suferinței umane este teama de necunoscut, sub toate formele sale posibile.
Dacă ar fi să ne gândim la un bolnav cu un diagnostic grav și mai puțin comun, suferința pacientului își are drept fundament teama de necunoscutul care vine asociat cu patologia respectivă și cu toate celelalte afecțiuni deja prezente. Nu boala în sine este cea cauzatoare de mâhniri și sentimente de amărăciune, ci teama manifestată prin întrebarea care macină interiorul oamenilor, de multe ori, mai mult decât diagnosticul: “Și cu mine ce se va întâmpla?”. Aceasta este întrebarea care se repetă fără întrerupere în gândurile multor pacienți, zi și noapte, conducând la o depreciere psihologică care nu poate decât să încetinească și mai mult procesul de tratament și recuperare.
Prin definiție, teama de necunoscut este teama de ceva “despre care nu se știe nimic”
Așadar, tot noi suntem cei care inconștienți, ne-am înfundat în acest necunoscut prin indiferență, superficialitate, monotonie, haos și un management precar al timpului si al priorităților. Este adevărat că nu ne naștem nici învățați, nici experimentați, nici curajoși, dar cu fiecare obstacol trecut cu brio, cu fiecare mic pas făcut înainte, cu fiecare moment îndrăzneț în care acționăm fără să ne gândim prea mult la consecințe și cu fiecare moment în care ne deschidem cu adevărat, îngustăm tot mai mult perimetrul acestui “necunoscut” al nostru. La fel se întâmplă în cazul copiilor care învață să se dea cu bicicleta ... mai întâi apare entuziasmul dat de încercarea unei noi activități, apoi apare teama, neștiind ce se va întâmpla când vor fi înlăturate roțile de sprijin, apoi poate să intervină eșecul, care în majoritatea cazurilor reprezintă o mică lovitură, dar categoric și un pas înainte. După experiența acumulată în ceea ce privește echilibrul, pornirile, opririle și căzăturile, copilul deține toate cunoștințele astfel încât mersul cu bicicleta să fie transformat din teamă și provocare în plăcere și abilitate. Sunt conștient că exemplul cu bicicleta categoric nu se aplică și în cazul celor bolnavi și, bineînțeles că îngustarea sferei necunoscutului în ceea ce privește sănătatea nu poate să însemne experimentarea tuturor patologiilor.
