La începutul secolului trecut, Gimnaziul Romano-Catolic Regal din Satu Mare se bucura de un înalt prestigiu profesional, nu doar la nivel local, ci și regional. Instituția deservea elevii sătmăreni și de pe raza comitatelor învecinate, iar cererea de locuri alocate studiului era în coninuă creștere. La finalul secolului al XIX-lea, cererea crescândă a provocat dublarea, în unele cazuri chiar triplarea claselor de Gimnaziu. În aceste condiții, profitând și de o situație financiară mai favorabilă decât cea din anii precedenți, conducerea Gimnaziului a revenit la ideea construirii unui nou sediu, mai impunător și cu posibilități mai ample de extindere.
Terenul avut în vedere de această dată era amplasat în interiorul vechii cetăți, pe loturile acordate odinioară călugărilor piariști. Construcția a început în anul 1907, iar în 1912 impunătoarea clădire (actualul Colegiu Național „Mihai Eminescu”) își deschidea porțile pentru cei 610 elevi ai Gimnaziului Romano-Catolic Regal. Mai rămânea de decis doar soarta edificiului de pe strada Ștefan cel Mare, care își pierdea, prin strămutarea instituției gimnaziale, și principala sursă de finanțare: Fondul de Studii. Chiar proprietatea asupra clădirii devine una incertă după sistarea drepturilor exercitate de organizația pentru învățământ.
Pentru a clarifica situația fostului edificiu gimnazial, Episcopia Romano-Catolică de Satu Mare și Ministerul Cultelor și Instrucțiunii Publice recurg la o înțelegere benefică ambelor părți: episcopul Tibor Boromisza (1906–1928) cumpără de la Fondul de Studii clădirea de pe strada Ștefan cel Mare pentru suma de 174.200 de coroane, reprezentând prețul de achiziție a lotului pe care se construise actualul Colegiu „Mihai Eminescu”. Cu alte cuvinte, Episcopia contribuie indirect la costurile de ridicare a noului Gimnaziu, reușind în același timp să își asigure proprietatea asupra vechiului edificiu, pe care îl va folosi în scopuri proprii. La decizia Episcopiei, clădirea de pe strada Ștefan cel Mare nr. 5 își păstrează neschimbată destinația, găzduind, până după Primul Război Mondial, Școala Pedagogică Romano-Catolică.
Pentru cei aproximativ 100 de elevi ai școlii, edificiul se dovedea mai mult decât încăpător. Probabil acesta este motivul pentru care Episcopia a decis să dea în chirie încăperile de la parterul clădirii negustorilor dispuși să plătească o sumă destul de consistentă pentru a-și promova afacerea în centrul orașului. Banii obținuți în acest mod erau utilizați pentru plata cheltuielilor curente și eventualele lucrări de întreținere, destul de reduse după renovarea de la finalul secolului anterior. Deși clădirea era într-o stare bună, Episcopia nu a fost scutită de cheltuieli în momentul instalării Școlii Pedagogice. Mobilierul relativ nou și materialele auxiliare ale Gimnaziului Regal fuseseră transportate la noul sediu, iar la predarea sălilor de studiu din vechiul edificiu, aici sunt inventariate doar câteva aparate vechi de gimnastică, care urmau să fie încă selecționate.
Școala Pedagogică Romano-Catolică Regală nu a funcționat mult în noul spațiu. Unirea Transilvaniei cu România din anul 1918 a adus schimbări massive în Satu Mare și în viața tuturor instituțiilor din oraș. Noua administrație și-a intrat însă în drepturi treptat. Astfel, soarta clădirii de pe strada Ștefan cel Mare s-a schimbat în anul 1923, când este preluată de Statul Român. Ca și în multe alte cazuri, modificarea statutului de proprietate este însoțită de tensiuni sociale și conflicte juridice de mai mică sau mai mare amploare. În cazul vechiului sediu gimnazial, acestea s-au concretizat într-un proces complex, de lungă durată, care l-a pus pe episcopul Boromisza față în față cu Statul Român, și care a fost soluționat definitiv abia după cel de al Doilea Război Mondial. Problema cea mai mare în luarea unei decizii o constituia, se pare, statutul ambiguu, eleziastic și de stat, al Fondului de Studiu, fostul proprietar al clădirii. Statul Român putea profita și de omisiunea Episcopiei, care nu a întăbulat clădirea nici la un deceniu după încheierea mult-disputatului contract de vânzare-cumpărare. Astfel, a fost luată o decizie provizorie în favoarea noii administrații, succesoarea de drept a Statului Maghiar, iar în edificiul de pe strada Ștefan cel Mare a fost instalată Școala Secundară de Fete.Evacuarea Școlii Pedagogice a fost dispusă în 18 iulie 1923 și privea doar elevii și personalul antrenat în activitățile pedagogice, urmând ca soarta negustorilor de la parter să fie decisă mai târziu. Cel mai probabil, aceștia au continuat să funcționeze în incinta școlii, veniturile obținute prin contractele de închiriere fiind binevenite și pentru noua administrație. De altfel, pentru activitatea celor 77 de eleve ale Școlii Secundare de Fete s-a dovedit suficient un singur etaj al noului sediu. Dotarea primară a școlii s-a realizat pe parcursul anilor următori, mobilierul și materialele de studiu ale Școlii Pedagogice desființat fiind încredințate, cu ocazia evacuării, școlii întreținute de călugărițe în clădirea „Zarda”.
Sursa: Diana Iegar – O istorie a Colegiului Național “Doamna Stanca” Satu Mare
