Pentru ce moare omul?
Nu este persoană care să nu-şi pună întrebări despre marile mistere ale umanităţii: naşterea şi moartea. Cum au murit şi mor oamenii ... indiferent de vârstă, sex şi starea lor materială și de ce sufletul sau duhul iese din trup, se desparte de el, pe un timp îndelungat, până la sfârşitul lumii acesteia trecătoare, învierea obştească, până la a doua venire a Domnului nostru Isus Cristos. Întrebări care au tulburat omenirea și asupra cărora aș dori să mă opresc în două serii de editorial, mai ales că în săptămâna care urmează intrăm într-o lună prin care putem să fim mai strâns alături de cei dragi, plecați dintre noi spre a - și dormi somnul păcii.Conform tradiţiei, în Biserica Universală – Catolică, dar și în cea Orientală - Ortodoxă, luna noiembrie este închinată devoţiunilor pentru sufletele celor plecaţi de lângă noi...
Chiar din prima zi este comemorată Sărbătoarea Tuturor Sfinţilor care, murind pentru ei înşişi şi pentru păcat, încă din timpul vieţii, şi-au luat crucea de fiecare zi şi, după îndemnul lui Isus Cristos – Calea, Adevărul şi Viaţa, L-au urmat, ajungând deja în gloria cerească, la adevărata fericire şi la viaţa veşnică. Într-adevăr, în această zi, sunt sărbătoriţi toţi sfinţii, de orice rasă şi cultură, de orice vârstă şi condiţie; aceia pe care Biserica i-a declarat sfinţi, aceia pe care poporul lui Dumnezeu i-a venerat, aceia pe care îi cunoaştem şi-i preţuim. Îi preamărim astăzi pentru că ne-au arătat calea Evangheliei şi le mulţumim pentru că ne-au transmis iubirea şi au trezit în noi speranţa şi credinţa.A-L urma pe Isus Cristos cu inima săracă – este calea spre sfinţenie, spre o existenţă nouă ... existenţă care, chiar şi prin suferinţă ne conduce la plinătatea vieţii, la adevărata fericire, şi ne oferă bucurii nepieritoare, adevăratele bucurii: Lumina lui Cristos, pacea fără sfârşit...
Sfânt este cel care, în viaţa lui, îl are mereu ca punct de referire pe Isus Cristos. Chemarea la sfinţenie este universală, însă modelul pentru mântuirea noastră rămâne mereu Cuvântul Întrupat, trimis de Tatăl, iar mesajul fericirilor constituie un program şi o regulă de viaţă care nu coincide cu modul de a gândi al oamenilor. În lumea în care trăim, ceea ce contează nu este a fi săraci, a fi umili, a fi persecutaţi, a fi blânzi; societatea de azi ne învaţă să trăim mai mult logica egoismului şi a egocentrismului. Cum poate mesajul fericirilor să devină regulă de viaţă şi calea spre sfinţenie? Credinciosul este cel care, lăsând să acţioneze în sine Duhul Învierii, acceptă să privească lumea, istoria, realitatea cu ochi diferiţi: ochi transformaţi de Duhul Sfânt care ne permite să găsim calea care duce la fericire: este istoria Domnului Isus ... iar de mărirea sfinţilor se bucură împreună cu noi toţi Îngerii şi într-un glas îl laudă pe Fiul lui Dumnezeu.Întrebare legitimă: Este posibilă sfinţenia astăzi?
Da ... și Biserica dă mărturie în acest sens. La întrebarea psalmistului: „Cine va putea să urce pe muntele Domnului?/ Cine va sta în locul său cel sfânt?/ Cel care are mâinile nepătate şi inima curată,/ Cel care nu ia în zadar numele Domnului”(Ps. 23, ş.2,3-4 ab 5-6) acesta este indicat cu precizie, este ales, este desemnat, pus deoparte, chemat, trimis, îndreptăţit şi mântuit: „Acesta va primi binecuvântarea Domnului/ şi dreptate de la Dumnezeu, mântuitorul său./ Acesta este neamul celor care îl caută pe Domnul, / al celor care caută faţa Dumnezeului lui Iacob. (Ps. 23,5-6). Însuşi antifonul la Evanghelia Sărbătorii Tuturor Sfinților, arată chemarea lui Isus Cristos şi promisiunea de odihnă şi de viaţă veşnică: „Alleluia! Veniţi la mine toţi cei osteniţi şi împovăraţi, spune Domnul şi eu vă voi da odihnă. Alleluia!”(Mt. 11,28). Cuvântarea de pe Munte, cu promisiunea Fericirilor şi apoi, atenţionarea şi admonestările pentru cei care refuză a face voinţa Domnului, se regăsesc în pericopa evanghelică a solemnității şi constituie chintesenţa credinţei creştine.A fi sfânt nu înseamnă a face minuni...
Dumnezeu este Cel care face minuni. Sfinţii mijlocesc, dar Dumnezeu înfăptuieşte. E adevărat că Dumnezeu face minuni şi fără mijlocirea sfinţilor. Există sfinţi şi în zilele noastre, chiar dacă, aşa cum spunea Nicolae Steinhardt, Parohul de la Rohia, adevărata sfinţenie nu consistă în a te urca pe un stâlp ori a trăi într-o peşteră, ci, trăind în vârtejul lumii, a-i cunoaşte şi accepta pe oameni, aşa cum sunt ei, cu toate slăbiciunile şi nevredniciile lor. Şi, exemplul cel mai edificator este oferit de arhimandritul Teofil Pârâianu de la Mănăstirea „Sâmbăta de Sus” – care s-a mutat la Domnul. El nu a trăit izolat de lume, ci, în pofida cecităţii sale, a colindat printre oameni şi i-a învăţat, i-a îndrumat cum să ajungă la perfecţiunea creştină: prin rugăciune, prin înfrânare, prin post şi abstinenţă, prin fapte bune ... dar mai ales, printr-o credinţă şi încredinţare totală la voinţa lui Dumnezeu.
