Cu puțin timp în urmă, în a doua parte a anului 2023, Elena Mitru, cetățean american de originr română, din New York, SUA, a pblicat, la Editura Rawex Coms, cartea „Arta în conversație”, volumul II. În cele 200 de pagini, apar interviuri cu 8 pictori români, cu câte 4 reproduceri fiecare, Paginile 158 – 185 i-au fost rezervate pictorului Vasile Mic, din Călinești Oaș, Satu Mare:
Elena Mitru: Stimate domnule Vasile Mic profitând de faptul că ați acceptat invitația mea, de a participa la acest volum de interviuri, vă rog mai întâi să vă prezentați prin câteva cuvinte despre data și locul nașterii precum și despre familia de proveniență.
Vasile Mic: M-am născut la 15 august 1947, în satul Coca, din comuna Călineşti-Oaş. Părinți mei, ambii agricultori Vasile și Irina, aveau doar 19 ani la nașterea mea.. Tata era orfan de mamă, iar mama de tată. La bunica dinspre mamă, primul ei bărbat i-a murit în Primul Război Mondial, iar al doilea în cel de-al doilea Război Mondial. Avea o pensie de văduvă de război de 101 lei și a primit la reforma agrară un jugăr de pământ, adică 58 de ari. Bunica s-a mutat din deal, din Călinești Oaș, în Coca, un sat mai recent înființat, dar care, fiind situat mai jos, era inundat de câte ori ploua ceva mai mult.
În familie mea, am fost șase frați, din care cel născut după mine a murit la nouă luni, iar acum mai suntem în viață doar doi: eu, cel mai în vârstă, respectiv cel mai tânăr, cu 12 ani mai mic decât mine și cu o palmă mai înalt. Fiecare dintre frați avea casa lui. Bunica, văduva Maria Ciulean, a hotărât să locuiască la noi, mama fiind cea mai mică dintre cei 3 copii ai ei.
Eu am doi feciori – cel mare e magistrat pe litigii și conflicte de muncă la Tribunalul Satu Mare. Soția lui învățătoare și au împreună un băiat care și-a propus să urmeze cursurile unei universități de top din Europa. Feciorul mai tânăr, cu soția și cu cei doi copii au devenit cetățeni italieni. Au și ei casa lor, în orășelul Lodi, lângă Milano. În familia Mic avem și un doctor în biotehnologie și un inginer, fiica, respectiv fiul fratelui în viață. Și din partea ceorlalți frați am nepoți cu care mă mândresc.
Mama feciorilor mei a decedat în 2006, după 11 ani de suferințe acasă și prin spitale de oncologie. Ca orice bărbat rămas singur, m-am recăsătorit cu Mărioara Neamț, acum și ea Mic, din Călinești-Oaș. A predat aici geografia timp de vreo 14 ani, fiind deci bine cunoscută de foștii săi elevi, de părinții lor, dar și de alți consăteni. Împreună, am luat-o de la capăt, la doi ani după ce mama feciorilor feciorilor mei „s-a dus pe al luminii drum”. Avem acum casa noastră, într-o zonă minunată, la poale de deal - la vreo 200 m de lacul de acumulare al barajului Călinești-Oaș, lac în suprafață de circa 270 ha. Aici îmi scriu cărțile, aici pictez și de aici trimit online pagina de CULTURĂ, pe care o am în responsabilitate de la cotidianul Gazeta de Nord-Vest din Satu Mare.
Despre mine ca scriitor, pot să spun că sunt autor a opt volume de poezie: Vis înpădurea de mesteceni (1991), Fereastra din vis (2007), Scara de lumină (2009), Dispariţia din context (2010), Copacul de argint (2011), Povara comorilor / Burden of treasurs (traducere în limba engleză de Dan Brudaşcu - Editura „Sedan”, Cluj-Napoca, 2011), Naşterea Aurorei (2013) – Editura „Eikon”, Cluj-Napoca, O replică de argint / Una battuta d’argento, 190 pag. traducere din română/Traduzione del romeno di Ștefan Damian și Cuvânt înainte de Nicolae Oprea – Editura „Școala Ardeleană” , Cluj-Napoca, 2017. Prezent în antologia Voices of Contemporary Romanian Poets ( Selection and English version by Dan Brudașcu, 2007). E în curs de editare albumul de artă Vasile Mic, intitulat „Jocul de-a lumea” , pregătit să apară cât de curând la Editura Muzeului Județean din Satu Mare.
E.M: Cineva spunea că întrebarea care urmează (pe care o ofer tuturor participnților, considerând-o foarte importantă) este scolastică. Desigur, pentru că drumul vieții începe cu primii pași spre școală. Acolo se descoperă și se învață pentru prima dată secretele reușitei. Așa deci, vă rog să ne spuneți unde și când a avut loc acest eveniment în viața dvs. și ce amintire purtați acelor vremuri?
V.M: După cum am menționat, m-am născut în satul Coca, aparținător comunei Călinești-Oaș, regiunea Maramureș, actualul județ Satu Mare. În acest sat nu a fost grădiniță înainte și în timpul copilăriei mele și nici nu știam eu pe atunci că există și gradinițe pentru copii. Școală era în sat doar până la 4 clase, într-o cameră a unui cetățean din sat. Se învăța în clase simultane, pe două schimburi: clasele a I-a și a III-a, dimineața, iar după masă, clasele a II-a și a IV-a. Se citea catalogul la începutul fiecărei dimineți, căci majoritatea copiilor lipseau de la cursuri. Învățătoarele, toate suplinitoare, erau calificate la locul de muncă, pe șantiere, fiind de meserie zidar, dulgher etc. Așa că, cei din clasa I-a, după ce învățau să scrie și să citească, știau și lecțiile predate la clasa a III-a, iar cei de-a II-a știau lecțiile celor din a clasa a IV- a. La absolvirea celor patru clase se dădea examen, cu obținerea diplomei aferente. Dar pe când eu eram în clasa a III-a, s-a terminat construcția unei școli noi, destul de mare și frumoasă. Minunea asta s-a petrecut întrucât un om din sat, Ioan Crețu, a ajuns politician la raionul de partid și era cât se poate de ambițios.
Clasele V – VII nu se puteau face la noi în sat, ci doar la Călinești-Oaș, în centrul de comună, unde era și internat școlar. Mama însă, neștiutoare de carte, nu mi-a permis nici să merg să fiu cazat la internat, nici să navetez, pe jos, vreo 5 – 6 kilometri, așa că am rămas acasă ca să am grijă de frații mai mici, să merg la moară și în pădure să car în spate, pentru nevoile casei. Desigur, am fost nevoit să particip la toate lucrările câmpului.
După ce am stat doi ani acasă, în al treilea, a luat ființă în sat ciclul gimnazial, cu profesori suplinitori, desigur. În clasa a VII-a însă, ne-a venit director Nicolae Chivu, profesor de matematică, iar acesta a făcut meditații cu noi în fiecare zi, a luat materia de la început până la zi și toți elevii care au vrut să învețe, au avut ocazia. La limba română, am avut-o pe Elena Popa, profesoară fără studii de specialitate, dar devotată muncii și elevilor ei. Stăpânea bine gramatica și era foarte harnică, așa că a făcut și ea meditații cu noi până ce s-a convins că știm bine materia, mă rog, cei care au vrut să învețe. La examenul de absolvire a șapte clase, am fost situat primul, cu media 8,80, iar apoi, la admitere, la Satu Mare, am intrat fără probleme, deși eram 12 candidați pe un loc. Întâmplător, în centrul de comună tot cu 8,80 a terminat fiul poștașului, Vasile Surd, care a fost admis la Liceul Teoretic din Negrești Oaș. A devenit primar și apoi președinte de judecătorie. Am fost și suntem buni prieteni. Amintesc despre acesta pentru că a participat la toate vernisajele expozițiilor mele.
Când am absolvit cele șapte clase, încă nu aveam curent electric în sat și nici atunci când am fost încorporat în armată. Citeam, îmi făceam lecțiile la lampa cu petrol sau la lumina lumânării. Dar lectura a fost pentru mine una din binecuvântările copilăriei. Și am rămas și astăzi un împătimit al cărților.
E.M: Desigur că pașii următori au fost treptat spre Instituțiile de Învățământ superior. Cum se numește Institutul și în ce domeniu v-ați specializat?
V.M: Absolvent al vreunei instituții de învățământ superior nu sunt. Am absolvit un liceu și Școala Tehnică de Contabilitate Satu Mare. Pentru că am beneficiat de bursă pe parcursul celor 4 ani, cu contract, am fost repartizat în producție cu obligația de a lucra acolo timp de 5 ani. Între timp m-am căsătorit, mi-am construit casă, în Călinești-Oaș, au venit copiii ș.a.m.d.
Adevărul e că mama m-a născut ziarist și am vrut să urmez doar ziaristica. Nu a fost să fie, căci acolo se intra trimis de un ziar și pe bază de recomandare. Și ziarul la care colaboram, „Cronica sătmăreană”, m-a propus în mai mulți ani la rând, numai că de fiecare dată termina liceul, la seral sau la fără frecvență câte unul care era fiu de activist de partid și locul îl lua acea persoană. În cele din urmă, totuși, dosarul meu a ajuns și la București. Am fost astfel chemat la Satu Mare, la județeana de partid, unde doi tovarăși de la la București m-au primit ca lumea, cu oarecare respect, și mi-au spus că mi-au analizat activitatea profesională și activitatea din presă și că sunt admis la celebra Universitate Ștefan Gheorghiu, examenul de admitere fiind doar o formalitate. Dar… ce să vezi? Un secretar județean U.T.C, tot din zona Oașului, s-a trezit că vrea și el la ziaristică și numai la cursurile fără frecvență. Nu scrisese și nu publicase niciodată un articol de ziar, dar voia să se facă ziarist. Numai la fără frecvență, deși putea să meargă la zi, fiind mai tânăr. Așa se face că activistul de la UTC a avut prioritate, eu fiind amânat pentru încă un an. Dar atunci eu împlineam 27 de ani și nu mai puteam să fiu student la ziaristică, iar la cursurile de zi nu puteam să stau patru ani în București…Eram căsătorit, aveam soție, doi copii, și soacra era cu noi. În această situație, cei de la ziar, susținătorii mei, nu au putut face ca să merg eu la ziaristică în defavoarea activistului de la UTC, dar au putut face în așa fel încât să nu mergem niciunul. Activistul. mai tânăr decât mine, s-a înscris în anul următor la cursurile de zi, a absolvit la Universitatea Ștefan Gheorghiu cursul de bază și a devenit un bun primar al orașului Negrești-Oaș. Am rămas buni prieteni… până ce prietenul Niculae Bura a plecat „pe un drum fără întoarcere”.
Evenimentele din Decembrie 1989 m-au prins în California, la Los Angeles, unde soția mea avea un unchi de 101 ani și care an de an, după ce el a împlinit 90 de ani (când am reușit să luăm legătura ,,, căci înainte scrisorile lui ajungeau… nicăieri, probabil în Arhiva Securității) îmi făcea invitație să-l vizitez. Cu fiecare invitație îmi trimitea și 50 de dolari. Atât aveam voie să primesc… dar dolarii îmi făceau doar necazuri. Ruda aceasta spera că va veni și el cu mine, să-și trăiască restul zilelor în România, în familia mea, apoi să fie înmormântat în Boinești, în satul său natal. Nu a fost să fie, căci a renunțat să vină în România după ce a văzut la televizor evenimentele de la Târgu Mureș din 1990, cum își dădeau unii altora cu ciomege în cap. „Vasile, românii și ungurii au devenit acum sălbatici. Nu mai merg cu tine. Poate la anul, dacă mai poți să vii la mine”. L-am lăsat plângând, singur.
Cu Mihai Zele, unchiul soției, am mai vorbit la telefon, până ce a murit, la vârsta de 107 ani și 3 luni.
(Va continua in Gazeta de Nord-Vest din 26.01.2024)
