E.M: Deci în calitate de ziarist profesionist, vă desfăurați activitatea la „Gazeta de Nord-Vest” din Satu Mare. Exemplificați vă rog cum se desfășoară o zi de lucru la redacție?
V.M: Cât am fost angajat ca ziarist cu contract de muncă – redactor și redactor șef de secție/rubrică economică, a trebuit să fiu prezent în fiecare zi de lucru la redacție ori pe teren, cu ordin de deplasare, în județ. Când eram redactor de serviciu trebuia să fiu la redacție 24 de ore din 24, să răspund la telefon, să discut cu cetăţenii ce veneau la ziar cu diverse probleme, cu necazurile lor. Trebuia ca în lipsa șefului și a adjunctului să trimit redactori și reporteri acolo unde era necesar, să fiu la curent cu tehnoredactarea ziarului, iar seara eram prezent în biroul redacției din tipografie, citeam şi eu ziarul în șpalt, după ce era citit de corector. Când ziarul era gata, dădeam „Bun de tipar” și era scos pe rotativă întregul tiraj. Era spre dimineață, după care mergeam la culcare.
Acum, ce am eu de făcut ca redactor-colaborator la secția de CULTURĂ a cotidianului Gazeta de Nord-Vest e să preiau materialele ce îmi sunt trimise de către colaboratorii mei, să adaug poze, reproduceri de artă, să realizez pagina și să o trimit directorului ziarului, după care materialul, așa cum l-am trimis, fără vreo intervenție, ajunge la tehnoredactorul de serviciu, iar pagina fiind gata mi se trimite pentru eventuale corecturi. Sunt și evenimente mai importante, la care particip personal.
E.M: În altă ordine de idei, înțeleg că dvs. v-ați dedicat și literaturii (nu numai ziaristicii) având un număr de volume de poezii publicate.Povestiți vă rog cum v-ați întâlnit cu „Muza Poezie”. Când și unde a avut loc debutul (lansarea primului volum cât și numele lui)?
V.M: Am cochetat cu poezia încă de când eram elev, la Satu Mare. În armată am avut un prieten, Ion Eduard Cojocaru, pictor și poet. Amândoi am publicat în „Grănicerul”- el poezie, eu articole de ziar.
Ziarul orașului Satu Mare, „Drapelul roșu”, mai publica și câte o poezioară. Mai apoi, ziarul județean „Cronica sătmăreană” avea pagină literară în fiecare număr de duminică. Am publicat aici de mai multe ori. Apoi, poetul Eugen Frunză, în vogă atunci, m-a publicat cu poezia „Uimire” în „Albina”, revistă a așezămintelor de cultură. La Poșta poeziei mi-a răspuns așa: “Uimire mi-a dăruit o clipă frumoasă, de aceea am recomandat-o spre publicare”.
Într-o revistă de cultură am debutat în 1971, în celebra revistă „Familia”. Era publicația în care debutase Mihai Eminescu pe 25 februarie 1866, cu poemul „De-aş avea“. După cum se știe, prima poezie semnată de Eminescu a fost primită cu entuziasm de către directorul revistei, Iosif Vulcan, care i-a şi schimbat numele din Eminovici în Eminescu. Așa că am fost și eu emoționat când mi-a apărut aici prima poezie. Sigur că trebuie păstrată proporția… vorbind de debutanți.
Editorial am debutat în 1991, la Casa de Editură „Pleiade”. Tiraj oficial: 2000 exemplare. Tiraj real încă pe atâta. Am primit și drept de autor suma de 35.000 lei și mi s-a făcut o lansare pe cinste, ca la noi în Oaș.
E.M: De la poezie până la artă nu este decât un pas pe care dvs. l-ați făcut urmând mai întâi cursurile Școlii Populare de Artă din SatuMare. A fost aceasta vocația dvs. pe care ați descoperit-o mai târziu?
V.M: Nu, am descoperit-o la timp. Chiar în timpul școlii, lucrări de-ale mele au fost înrămate și puse pe pereți de la Școala Populară de Artă din Satu Mare, unde eram cursant. Și tot în timpul școlii, mi-au fost trimise trei lucrări la Expoziția Națională de Artă a Tineretului. Am luat locul II pe țară și mi-a fost trimisă la școală diploma obținută. Nu la școala de artă, ci la școala unde mă pregăteam profesional. Directorul școlii m-a rugat să fiu de acord ca diploma mea să fie înrămată și afișată în direcțiunea școlii. Sigur că am fost de acord. Lucrările cu care am participat erau: „Mireasă și stegar”, „Moară de apă” și „Flori de măr”.
E.M: Povestiți vă rog care este stilul artistic pe care îl folosiți și cum reușiți să faceți acordul între poezie și arta plastică?
V.M: Pictez în general peisaje, portrete, dar nu numai. Aș spune așa, simplu practic o artă modernă, adaptată la gustul meu și la cerințele artei contemporane. Sigur că folosesc o tehnică ce ține de timpurile pe care le trăim: Sunt adept al simplității în exprimarea actului artistic.
Poezia și pictura fac parte din aceeași pătrățică a sufletului. Un tablou al meu pictat, spre exemplu, în care o corabie se clatină în vâltoarea mării dezlănțuită, cu vizibilitate scăzută, l-am exprimat poetic așa: „Nici un catarg salvator/ Între ape și cer/ Numai el și furtuna… // Furtuna… cu chipul frumoasei frumoaselor/ Și-i aducea sărutul despărțirii” (Moartea pescărușului). Ut pictura poesis, spunea unul din strămoșii noștri latini. Cred că avea dreptate.
E.M: Enumerați vă rog câteva dintre locațiile în care ați expus lucrările dvs. Deci expoziții personale.
V.M: În ordine (toate expoziții personale): 1) La Biblioteca Județeană Satu Mare, când împreună cu poetul clujean Horia Bădescu ne-am lansat cărți de poezie; 2) Muzeul de artă Satu Mare, în 15 ianuarie 2020, de Ziua Culturii Naționale; 3) La celebrul Castel Karolyi din Carei; 4) La Muzeul Țării Oașului din Negrești Oaș (și, acum) 5) În holul Primăriei Călinești Oaș, localitate în care m-am născut și unde îmi am domiciliul. Doar aici mi-au vizionat expoziția circa o mie de persoane. Îmi place să realizez tablouri care-și pot afla locul într-o garsonieră, într-un apartament de bloc, într-o casă mai mică ori mai mare, chiar în holul unei instituții.
Foarte importantă mi se pare expoziția actuală, de la Primăria Călinești-Oaș. Căci oamenii de aici, consătenii mei, mai tineri și mai în vârstă, vin să vadă o lucrare de artă, să o poată avea chiar în casa lor, dacă își doresc.
E.M: Dacă ați găsit una dintre lucrările dvs. în altă parte decât în expozițiile pe care le prezentați, care a fost sentimentul pe care l-ați simțit în acel moment?
V.M: Un număr de 12 pânze, spre exemplu, au ajuns la Montreal. Posibil să fie expuse acolo într-o miniexpoziție Vasile Mic. Dar am și dăruit multe lucrări. La ridicarea expoziției din Negrești Oaș, spre exemplu, circa 30 de lucrări au devenit proprietatea unor prieteni ai mei ori a unor necunoscuți. Fiecare dintre angajații muzeului care a dorit - și au dorit toți – au primit câte o lucrare, la alegere. Și primărița orașului Negrești Oaș, o constantă susținătoare a culturii, a acceptat o lucrare de Vasile Mic.
E.M: Este interesant de știut de asemenea, care este părerea dvs. despre expozițiile colective. Se poate considera și aceasta un schimb de experiență pentru lucrările viitoare?
V.M: Cu excepția expoziției despre care am vorbit, de la București, nu am participat la alte expoziții de grup. Dar voi participa în viitor, desigur nu în orașe mai îndepărtate. Un lucru cert: nu vreau să devin membru al Uniunii Artiștilor Plastici. Sunt membru al Uniunii Ziariștilor Profesioniști din România și mă mulțumesc cu această calitate. Cea mai bună legitimație este talentul. O legitimație a unei asociații de creatori nu îți conferă talent dacă nu-l ai din naștere.
E.M:Aveți o preferință a culorilor pe care le folosiți în lucrări, sau vă lăsați purtat de imaginația pe care o dezvoltă ideea creatoare?
V.M: Dacă merg în special pe peisaje, culorile sunt cele din natură, bineînțeles în măsura în care reușesc să le așez în lucrările mele. Dar cum Tonitza, spre exemplu, a făcut operă de artă dintr-o grămadă de gunoi, eu de ce n-aș folosi culori de tot felul? Dar să păstrăm proporțiile, n-aș vrea să mă compar cu clasicii artei…
E.M: Ideea de a începe o nouă lucrare vine de multe ori instantaneu. Este interesant de știut când denumiți dvs. lucrările - înainte sau după definitivarea lor. Întreb aceasta deoarece fiecare tablou exprimă idei diferite deci se diferențiază și prin denumirea lor.
V.M: Lucrările mele, cele mai multe, nu au un titlu. Las privitorul să aleagă ce îi place. Știe el ce caută și dacă are ochi bun, educat, va găsi. Pe de altă parte cred că natura, așa cum a fost creată de bunul Dumnezeu e o creație plastică fără egal. În orice parte mă uit în curtea, în grădina mea, văd un tablou care ar putea fi pictat de către oricine pe o pânză. Evident, dacă e înzestrat cu talent. Dar cel mai mare pictor din toate timpurile este Creatorul luminilor. Un artist pe care nu-l puteam concura, dar pe care încercăm, cu smerenie, să-l imităm.
E.M: Desigur că oamenii de cultură și artă sunt cunoscuți dar nu peste tot. De aceea consider că un volum ca acesta, este bine venit pentru a purta ștafeta românilor pe Mapamond. Care este părerea dvs. în acest context?
V.M: O idee minunată. Fiecare om, fiecare creator are un loc sub soare și poate să spună lumii ceva. Nu știu cum m-ați găsit, dar mă bucur că s-a întâmplat să apar și eu într-o carte ce va apărea la New York, în minunata Americă pe care am colindat-o și eu pentru o vreme. Atâta doar că rădăcinile mele din Oașul în care m-am născut m-au chemat înapoi. Și nu regret nimic. Aici mă simt cu adevărat acasă, printre culori, printre cărți și cuvinte. Printre oamenii simpli ai Oașului, cei care știu să privească cu adevărat culorile și formele naturii paradisiace din jur. M-aș bucura dacă cei ce privesc tablourile mele ar descoperi această minunată Țară a Oașului, în care am avut privilegiul să mă nasc. Chiar azi, înainte de a răspunde întrebărilor Dumneavoastră, în timp ce mă îndreptam spre autoturismul meu parcat în centrul localității Călinești Oaș, un consătean, tâmplar de profesie, a traversat strada direct la mine, zicându-mi: „Ți-am văzut expoziția. Minunate tablouri! Îmi place arta plastică și mă bucur că am ocazia să văd așa ceva tocmai la mine în comună. Felicitări!” Doar pentru un asemenea om se merită să pictez și, în măsura posibilităților, să mai și expun. Sigur că și în cazul poeziei sunt plăcut impresionat când vreun consătean îmi recită versuri din creația mea.
E.M: Stimate domnule Vasile Mic, aici se încheie dialogul la care v-am invitat. Vă mulțumesc pentru frumoasa colaborare și vă doresc succes în această minunată muncă de creație!
Mihai Eminescu Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Românie
Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Românie,
Ţara mea de glorii, ţara mea de dor?
Braţele nervoase, arma de tărie,
La trecutu-ţi mare, mare viitor!
Fiarbă vinu-n cupe, spumege pocalul,
Dacă fiii-ţi mândri aste le nutresc;
Căci rămâne stânca, deşi moare valul,
Dulce Românie, asta ţi-o doresc.
Vis de răzbunare negru ca mormântul
Spada ta de sânge duşman fumegând,
Şi deasupra idrei fluture cu vântul
Visul tău de glorii falnic triumfând,
Spună lumii large steaguri tricoloare,
Spună ce-i poporul mare, românesc,
Când s-aprinde sacru candida-i vâlvoare,
Dulce Românie, asta ţi-o doresc.
Îngerul iubirii, îngerul de pace,
Pe altarul Vestei tainic surâzând,
Ce pe Marte-n glorii să orbească-l face,
Când cu lampa-i zboară lumea luminând,
El pe sânu-ţi vergin încă să coboare,
Guste fericirea raiului ceresc,
Tu îl strânge-n braţe, tu îi fă altare,
Dulce Românie, asta ţi-o doresc.
Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Românie,
Tânără mireasă, mamă cu amor!
Fiii tăi trăiască numai în frăţie
Ca a nopţii stele, ca a zilei zori,
Viaţa în vecie, glorii, bucurie,
Arme cu tărie, suflet românesc,
Vis de vitejie, fală şi mândrie,
Dulce Românie, asta ţi-o doresc!
15 ani de la trecerea la cele veșnice a poetului Grigore Vieru
Poetul a decedat pe 18 ianuarie 2009, la două zile după un grav accident rutier. Accidentul s-a produs în noaptea de 16 ianuarie, în localitatea Dănceni, raionul Ialoveni. Grigore Vieru se întorcea la Chișinău, după un spectacol desfășurat la Cahul. Poetul a fost transportat de urgență la spital, unde s-a aflat timp de două zile în comă, însă nu a mai putut fi salvat de medici.
Ziua în care a fost înmormântat, 20 ianuarie, a fost declarată zi de doliu național în Basarabia. Grigore Vieru a rămas celebru declarând că pe timpul URSS și-a dorit un singur lucru: Să poată trece Prutul.
Ionică Moldovan
Pagină realizată de Vasile Mic - vasilemic@gmail.com
