VERTICALI PENTRU ROMÂNIA: MAEȘTRI AI PRESEI ROMÂNEȘTI III

Prof.univ. Dr. Pompiliu Comșa,  cel mai bun ziarist de provincie conform Radar de Media 2013, directorul Trustului de Presă POMPIDU-Realitatea Galați           Identitatea naţională revine ca o problemă de maximă relevanţă în ţări integrate de decenii în toate structurile din Uniunea Europeană, fiind regândită ca proces fundamental al societăţii actuale europenizate ... dar s-a spus și că Europa este astăzi o piaţă pentru identităţi concurente. Identitatea naţională nu poate fi decât „ecoul a patru veacuri de viaţă istorică pasivă” sub influenţa orientalismului, cu deosebire a celui turc: „atmosfera morală a Orientului ne învălui, ne copleşi şi ne izolă de lumea Occidentului, cu care eram deopotrivă de învecinaţi”(https://www.academia.edu/2848219/IDENTITATEA_ROM%C3%82NEASC%C4%82_%C3%8EN_CONTEXTUL_MODERNIT%C4%82%C5%A2II_TENDEN%C5%A2IALE), iar efectele sunt asociate „cu tradiţionala noastră nepăsare, cu credinţa în fatalitate, în soartă, în noroc, cu desăvârşita lipsă de încredere în noi înşine.” (idem) Nu avem încă un studiu comparativ al identităţii româneşti cu cea a altor naţiuni. Un scurt istoric al unora dintre viziunile româneşti despre identitatea românească ne arată un trend al reducerii identităţii la sufletul românesc. Analiza etnicului românesc nu a beneficiat decât sporadic de instrumente de investigaţie concretă, fie psihologice, fie sociologice. Identitatea românească este concepută ca fiind rezultată din specificul naţional, termen destul de ambiguu, însă folosit ca modalitate de analiză. În aceeaşi măsură, identitatea românească este expresia caracterului naţional. Un aspect relevant pentru identitatea românească este dat de imaginea românilor asupra lor înşişi şi imaginea altor grupuri naţionale despre români.

exprimă modul lor particular de a răspunde la constantele universale ale culturii: îmbrăcăminte, hrană, locuire, religie, joc, artă, comunicare, limbă. Identitatea românească derivă în participarea indivizilor la practicile culturale şi activităţile proprii românilor, presupune atitudini pozitive faţă de membrii grupului naţional, ataşament şi mândrie naţională, sentimente de protecţie, determinate de apartenenţa la o naţiune, loialitate faţă de membrii grupului naţional, revendicarea unei obârşii comune şi părtăşirea aceloraşi tradiţii şi obiceiuri. La rândul său mentorul meu, regretatul academician Eugen Simion, dorea mereu să vorbim despre identitatea sau, cum zice Dimitrie Cantemir - primul român cu adevărat european - despre „feldeinţa” românească. O temă actuală, o temă europeană, o temă imperioasă în epoca globalismului şi a dominaţiei internetului.

Noţiunea de identitate a depăşit, în limbajul tradiţional al antropologilor culturali, sfera „psihologiei” specifice şi a „mentalităţilor”

 - cum zicea, în 1907, Dumitru Drăghicescu - un român care a publicat un studiu ce se citeşte, am observat, şi azi (Psihologia poporului român).  Noţiunea de identitate tinde să înlocuiască noţiunea de naţiune şi, a defini, în zilele noastre, identitatea culturală a unei naţiuni, înseamnă, automat, a introduce în ecuaţie concepte noi, cum ar fi: „la pluralitate identitară”, „l’identité de soi” („ego identity”), drepturile minorităţilor, „psihologie morală”, „multicularitate” şi „multiculturalism”, „semantică istorică” etc. Cu alte puncte de reper şi alte mize, discursul identitar este însă, în comunitatea europeană şi nu numai, din ce în ce mai frecvent, cu precădere în Estul Europei. Institutul Franţei a dedicat o sesiune acestei teme şi a publicat o carte din care pot fi deduse neliniştile actuale ale spiritului golic. Un mare ziar (Le Figaro) a deschis, cu câţiva ani în urmă, o rubrică cu titlul „Ce înseamnă să fii, azi, francez?”): o dezbatere care a ţinut vreo cinci-şase ani. Aici au scris mulţi, de toate profesiunile şi de toate condiţiile, de la membri Academiei Franceze (ca Jean D’Ormesson, Max Gallo şi Hélène Carrère d’Encausse) până la „meteci” proaspăt acceptaţi în societatea franceză sau francezi care trăiesc de multe generaţii pe alte continente şi sunt, acum, cetăţeni ai altor state. Mai toţi, dacă nu chiar toţi, apără ideea diversităţii şi contestă spiritul uniformizator al globalismului sălbatic.

          A dispărut şi convingerea că a fi ţăran este un mod acceptabil, demn ca oricare altul, cu şanse egale de existenţă. După 23 de ani de la căderea comunismului constatăm că, practic, nu mai sunt ţărani, există doar o populaţie care trăieşte (prost) la ţară. Puţini tineri născuţi la ţară mai vor să rămână ţărani şi să-şi lege destinul de pământ, dar convingerea mea este că sentimentul românităţii este încă puternic în lumea rurală şi din ce în ce mai puţin în marile aglomerări urbane cosmopolite.

Cum se comportă românii în această nouă migraţie?

             În chip diferit. Unii se adaptează repede şi vor să uite că sunt români, mai mult: nu mai vor să fie  români, cu argumentul că ţara nu le-a dat nimic şi nu le oferă, în continuare, nicio certitudine materială. Se adaugă, la toate acestea, imaginea proastă pe care o au românii în ţările europene din cauza infractorilor, cerşetorilor de origine românească. Mai este ceva alarmant: spiritul naţional este din ce în ce mai mult contestat de intelectualii „elitişti”, convinşi că tradiţiile, mentalităţile (evident detestabile, „primitive”!), împiedică progresul material şi moral. A fi român nu este totdeauna, se observă, un sentiment de mândrie, pentru unii este chiar un sentiment de culpabilitate. În trecut, pentru că au trăit cinci sute de ani sub stăpâniri străine (turcă, rusă sau austro-ungară) şi într-o medievalitate sălbatică în care a fi „rumân” echivala cu a nu fi aproape nimic în ordine socială ... românii răspândiţi peste tot în dreapta şi în stânga Dunării, dincoace şi dincolo de Carpaţi, ajunşi - ca păstori - până în zonele Caucazului - şi-au păstrat limba şi au îmbogăţit-o din contactul cu alte popoare.

   (”IUBIRE SUB MASCĂ” – Dragoș Georgescu) Cioran este de părere că limba română este, totuşi, creaţia cea mai de seamă a noastră, dovadă fiind faptul că Biblia şi scrierile lui Shakespeare sună bine în româneşte, în timp ce în franceză par nişte traduceri neîndemânatice ... și la acest punct, are dreptate.

Dar să nu uităm că după 1990, şcoala românească a intrat în zodia reformelor succesive ... iar azi, statisticile spun că România are un procent de 6% de analfabeţi

În altă ordine de idei, nu avem necredincioşi ... dar nici bigoţi ... Cu o relaţie relaxată cu Dumnezeu, iar cu Biserica şi mai relaxată: aceștia respectă sărbătorile importante, nu şi posturile (cu excepţia femeilor în vârstă), merg la slujbă de Crăciun şi la Paşte, eventual la Bobotează şi la Rusalii, îşi botează conştiincios copiii şi, când se însoară, trec obligatoriu prin biserică ...  dar în viaţa de toate zilele îl amestecă pe Dumnezeu în toate combinaţiile injurioase (şi mă întreb de ce?!) ... în fine, românii nu îndrăznesc să-l conteste pe Dumnezeu, dar nici nu fac caz, repet, de necredincioşenia (vorba lui Steinhardt) lor.

La bătrâneţe, devin mai bisericoşi şi, fără mare anxietate (oricum, n-o manifestă), se pregătesc de marea trecere

        Poporul român are doar o relaţie de toleranţă cu divinitatea şi, cum am zis mai înainte, încearcă să împace plăcerile lumii cu rigorile Bisericii. Sincer vorbind, nu cred că suntem mai duplicitari şi mai neserioşi decât indivizii altor naţii, dar avem de-a face cu un paradox care spune ceva despre firea omului românesc şi despre vocaţia lui de a cârti, pentru că ne place, într-adevăr, să cârtim, să contestăm ... suntem în atitudinile noastre politice mai mereu pentru contra, ca Ion Creangă; ne place să trăncănim, ca eroii lui I.L. Caragiale, dar ştim să şi tăcem când vorbăria altora ne agasează.

Care este problematica naţiunii române şi ce înseamnă a fi, azi, român? Ce elemente mai definesc problematica noastră în afară de naţiune, limbă, istorie şi continuitate în istorie şi spaţiu?

         Un subiect care revine în studiile despre identitatea (psihologia) românilor, este acela de ordin moral, cum s-a putut constata şi din eseul de faţă. Intelighenţia românească este obsedată, putem spune, de morala colectivă sau, mai corect, de vulnerabilitatea noastră morală. Obsedată şi sceptică ... greşeşte, exagerează, uneori chiar delirează în negaţionismul ei gălăgios şi teatral (stil de melodramă), exprimat de multe ori în fraze frumoase. În concluzie a fi un bun român european, înseamnă a avea mai multă înţelegere şi mai mult respect faţă de condiţia de a fi român.