Dreptatea oamenilor şi dreptatea lui Dumnezeu

“Dreptatea este facultatea de a da fiecăruia ceea ce i se cuvine”, afirmă Sfântul Vasile cel Mare. Însă, această acţiune reprezintă o încercare presărată cu multe dificultăţi. Este anevoios să găseşti mereu cele mai optime soluţii în situaţii care apar uneori într-un mod iminent. Din fiecare decizie pe care o adoptăm trebuie să transpară cele mai bune intenţii, alături de dorinţa de a accepta şi promova valorile autentice, în detrimentul falsităţii, a ipocriziei şi a răului, în general. În interiorul fiinţei noastre există în permanenţă un tribunal, în cadrul căruia mintea şi conştiinţa îndeplinesc rolul judecătorului, plăcerea este avocatul păcatului, iar frica de Dumnezeu apără virtutea. Întrucât suntem înzestraţi cu voinţă liberă (titlul nostru de glorie), putem înclina balanţa ori într-o parte, ori în alta; dar libertatea nu implică numai putere de alegere, ci şi responsabilitate. Deoarece avem înnăscut în noi un criteriu natural, scria Sfântul Vasile, prin care deosebim binele de rău, trebuie ca, în alegerea faptelor pe care le săvârşim, să facem o dreaptă deosebire între ele. Sfântul Grigorie de Nyssa arată şi el că dreptatea este “deprinderea ce împarte tuturor egal şi fiecăruia după vrednicie”. Ne situăm în planul dreptăţii pământeşti. De exemplu, un judecător exercită dreptatea în clipa în care ia o decizie nu în baza iubirii sau a urii (simpatiei sau antipatiei), din considerente materiale, sociale, religioase, politice, ci urmând firii lucrurilor: pedepsind pe cei nevrednici şi graţiindu-i pe cei nevinovaţi. Dreptatea are, totodată, şi un sens spiritual-moral, confundându-se cu binele și neavând amestec/părtășie cu răul; nu se referă doar la partea juridică, ci poate fi definită ca o “sumă a tuturor virtuţilor, a tuturor bunătăţilor”, potrivit Părintelui Dumitru Stăniloae. A acţiona în conformitate cu dreptatea înseamnă a fi corect, sincer în gânduri, cuvinte, atitudini, manifestând concordanţă între intenţie şi faptă, înseamnă a spune mereu adevărul, evitând situaţiile conflictuale. A propaga dreptatea echivalează cu a fi om. Pe lângă aspectul juridic şi cel spiritual-moral, mai putem vorbi şi despre o “dreptate imanentă” (potrivit Sfântului Vasile cel Mare), care vine de la Dumnezeu, în calitatea Sa de drept şi suprem Judecător, fie pentru a ne îndrepta, după ce am greşit, fie spre a răsplăti, în urma unor fapte bune. Frica de pedeapsa divină şi dorinţa de răsplată ne ghidează foarte bine în viaţă, ajutându-ne să mergem pe calea spre Dumnezeu, spre Adevăr, Dreptate, Lumină, contribuind esenţial şi la stabilirea raporturilor de iubire, egalitate şi iertare între oameni. Promovând dreptatea, vom acorda fiecăruia ceea ce i se cuvine, respectând drepturile tuturor. În acelaşi timp, ne vom îndeplini şi îndatoririle faţă de Dumnezeu şi faţă de societate. Cu tristeţe remarcăm faptul că dreptatea a devenit un principiu străin de lumea democratică în care pretindem că trăim: batem la uşi închise, completăm formulare, dăm curs birocraţiei, aşteptăm decizii din partea unor persoane care ne ignoră şi care hotărăsc de multe ori în necunoştinţă de cauză, în funcţie de beneficiile urmărite. Chiar dacă dreptatea terestră întârzie să se pronunţe, cea dumnezeiască nu va pregeta să se facă simţită şi, mai devreme sau mai târziu, dreptul va fi răsplătit şi răufăcătorul va fi pedepsit. Dumnezeu este şi iubitor, dar şi drept, iar noi, din judecători, putem deveni oricând judecaţi. Ajungând în acest punct, înţelegem cuvintele Mântuitorului Iisus Hristos rostite în celebra Sa Predică de pe Munte: “Fericiţi cei ce flămânzesc şi însetează de dreptate, că aceia se vor sătura” (Matei V; 6), adică vor participa la masa lui Dumnezeu în Împărăţia Sa, dobândind fericirea deplină în viața veşnică.