Potrivit “Catehismului ortodox”, virtutea creştină este “deprinderea statornică de a făptui binele, datorită puterilor fireşti ale omului şi ajutorului harului dumnezeiesc”.
Cuvântul “virtute” înseamnă “putere, tărie sufletească, biruinţă asupra răului şi înfăptuirea neîntreruptă a binelui” (“Catehism creştin ortodox”). Virtutea creştină presupune “trăirea după legile minţii sănătoase şi ale religiei creştine, vieţuirea după legile morale omeneşti şi dumnezeieşti, potrivirea continuă a voinţei omului cu voinţa lui Dumnezeu”, în conformitate cu învăţăturile Evangheliei. Cu alte cuvinte, “virtutea creştină este obişnuinţa de a trăi după legile şi poruncile lui Dumnezeu. Despre un creştin se spune că este virtuos când trăieşte după cum îl învaţă religia şi morala creştină. Cineva poate să ştie foarte bine învăţăturile religioase creştine, dar dacă nu le face nu este un creştin bun”. În acest sens, Domnul Iisus Hristos ne învaţă: “Nu oricine Îmi zice: Doamne, Doamne, va intra în Împărăţia Cerurilor, ci cel ce face voia Tatălui Meu Celui din ceruri” (Matei VII; 21).
Prin prisma fondului ei, virtutea este una (după cum şi viaţa este una), însă după “formele” sau “după înfăţişările ei”, virtutea este de mai multe feluri. După cum se manifestă în purtarea omului faţă de Dumnezeu, faţă de oameni şi faţă de sine, putem discuta despre “virtuţi creştine teologice/religioase” şi “virtuţi creştine morale”.
Virtuţile creştine teologice/religioase sunt: credinţa, nădejdea şi dragostea, prin ele arătându-se purtarea creştinului faţă de Dumnezeu. Aceste virtuţi se dobândesc cu ajutorul harului divin şi se întăresc prin stăruinţa statornică a credinciosului. Virtuţile creştine morale sunt: bărbăţia, dreptatea, înţelepciunea, cumpătarea, smerenia, pacea, iertarea, bunătatea, blândeţea şi altele, prin acestea arătându-se purtarea creştinului faţă de aproapele şi faţă de sine însuşi. Aceste virtuţi sunt înnăscute în om, ca puteri, şi se dezvoltă în chip desăvârşit, ca deprinderi, cu ajutorul harului dumnezeiesc.
Calea virtuţii este calea luminii, iar “contrariul” virtuţii este păcatul. Importanţa virtuţilor este covârşitoare, fără ele neputându-se vorbi despre “o viaţă bună” şi nici despre fericire între oameni. În timp ce virtuţile îl fac pe om fericit atât pe pământ, cât şi în cer, păcatele îl “nefericesc” atât în viaţa vremelnică, cât şi în cea veşnică.
“Virtuţile teologice” se numesc aşa fiindcă: 1. ne îndreaptă întreaga fiinţă în chip nemijlocit către Dumnezeu şi ne unesc strâns cu El; 2. nu se nasc şi nu se dezvoltă în sufletul nostru decât cu ajutorul harului divin, care se revarsă în fiinţa noastră prin Sfintele Taine.
Virtuţile teologice sunt “cea mai bună zestre a credinciosului în lupta sa contra păcatului şi pentru dobândirea mântuirii. Din aceste virtuţi răsare şi se hrăneşte întreaga viaţă de evlavie şi de faptă mântuitoare a creştinului”. În Sfinta Scriptură citim că, între virtuţile teologice, cea mai mare este dragostea: “Şi acum rămân acestea trei: credinţa, nădejdea şi dragostea. Iar mai mare dintre a acestea este dragostea”, scria Sfântul Apostol Pavel (I Corinteni XIII; 13).
Oare, de ce este cea mai însemnată virtutea dragostei? Deoarece: 1. Nu ne putem câştiga mântuirea decât dacă, la credinţă şi nădejde, adăugăm faptele iubirii de Dumnezeu şi de Aproapele. Sfântul Apostol Pavel ne spune că: “În Hristos Iisus, nici tăierea împrejur nu poate ceva, nici netăierea împrejur, ci credinţa care este lucrătoare prin iubire” (Galateni V; 6). Sfântul Apostol Petru ne adresează tuturor îndemnul: “Îmbrăţişaţi-vă unul pe altul cu sărutarea dragostei… Creşteţi în har şi în cunoaşterea Domnului nostru şi Mântuitorului Iisus Hristos” (I Petru V; 14; II Petru III; 18). De asemenea, Sfântul Apostol Iacov ne avertizează: “Ce folos, fraţii mei, dacă zice cineva că are credinţă, iar fapte nu are? Oare, credinţa poate să-l mântuiască? Dacă un frate sau o soră sunt goi şi lipsiţi de hrana cea de toate zilele şi cineva dintre voi le-ar zice: Mergeţi în pace! Încălziţi-vă şi vă săturaţi, dar nu le daţi cele trebuincioase trupului, care ar fi folosul? Aşa şi cu credinţa: dacă nu are fapte (faptele iubirii), e moartă în ea însăşi… Căci precum trupul fără de suflet mort este, astfel şi credinţa fără de fapte, moartă este” (Iacov II; 14-17, 26);
2. Iubirea este dovada biruinţei asupra păcatului. Dacă credinţa şi nădejdea ar putea fi, în sufletul persoanei umane, împreună cu păcatul, dragostea nu poate “trăi” decât acolo unde păcatul este învins. De altfel, nici nu se poate concepe să ai sufletul plin de iubire faţă de Dumnezeu şi de semeni şi, concomitent, să săvârşeşti păcate împotriva Lui şi a lor: “Dacă zice cineva: iubesc pe Dumnezeu, iar pe fratele său îl urăşte, mincinos este! Pentru că cel ce nu iubeşte pe fratele său, pe care l-a văzut, pe Dumnezeu, pe Care nu L-a văzut, nu poate să-L iubească. Şi această poruncă avem de la El: cine iubeşte pe Dumnezeu, să iubească şi pe fratele (aproapele) său” (I Ioan IV; 20-21);
3. Credinţa şi nădejdea ne apropie de Dumnezeu, dar, în acelaşi timp, ne arată şi depărtarea dintre noi şi El. Dragostea, însă, ne uneşte în mod intim cu Tatăl ceresc şi ne “chezăşuieşte” dobândirea asemănării cu El;
4. Dragostea îl scoate pe credincios de sub “apăsarea” temerii, a spaimei. Creştinul credincios, în sufletul căruia este vie iubirea de Dumnezeu şi de semeni, este plin de încredere şi bărbăţie, netemându-se de nimic: “În iubire nu este frică, ci iubirea desăvârşită alungă frica, pentru că frica are cu sine pedeapsa, iar cel ce se teme nu este desăvârşit în iubire. Noi iubim pe Dumnezeu, fiindcă El ne-a iubit cel dintâi” (I Ioan IV; 18-19);
5. Mai mult decât credinţa şi nădejdea, dragostea “ne sporeşte puterile de împotrivire faţă de păcat” şi ne întăreşte în ceea ce priveşte săvârşirea faptelor mântuitoare: “Iisus a răspuns şi i-a zis: dacă Mă iubeşte cineva, va păzi cuvântul Meu, şi Tatăl Meu îl va iubi, şi vom veni la el şi vom face locaş la el. Cel ce nu Mă iubeşte nu păzeşte cuvintele Mele. Dar cuvântul pe care îl auziţi nu este al Meu, ci al Tatălui Care M-a trimis” (Ioan XIV; 23-24);
6. Dacă credinţa şi nădejdea mai pot “lăsa” pe credincioşi să rămână despărţiţi unii de alţii, dragostea “nu îngăduie” acest lucru. Ea îi apropie pe oameni, îi înfrăţeşte şi îi ajută să muncească şi să trăiască/să convieţuiască “în omenie şi pace”. De aceea, Mântuitorul Iisus Hristos face din iubire “semnul” după care pot fi cunoscuţi /recunoscuţi/identificaţi adevăraţii Săi ucenici: “Poruncă nouă dau vouă: să vă iubiţi unul pe altul. Precum Eu v-am iubit pe voi, aşa şi voi să vă iubiţi unul pe altul. Întru aceasta vor cunoaşte toţi că sunteţi ucenicii Mei, dacă veţi avea dragoste unii faţă de alţii” (Ioan XIII; 34-35).
Doamne, dăruieşte-ne sănătate şi înţelepciune spre a cunoaşte, trăi şi mărturisi credinţa cea adevărată!
Bibliografie: 1.“Biblia” sau “Sfânta Scriptură”, ed. cit. 2.“Catehism creştin ortodox”, ed. cit., pp. 182-184. 3.“Catehism ortodox”, ed. cit., pp. 127-129.
Preot dr. Cristian Boloş
