Sursele scrise și cele orale indică faptul că, încă în perioada interbelică, Țara Oașului se deosebea de alte arealuri înconjurătoare mai ales prin profilul ocupațional al locuitorilor săi. Economia tradițională din această zonă a fost condiționată în cea mai mare parte de relief. Caracterul deluros al acestuia, dublat de existența unor terenuri inundabile în văi, a făcut ca această zonă să nu fie potrivită pentru cultivarea cerealelor. În contextul dat s-a încercat, la fel ca în alte zone montane și deluroase din Carpați, contracararea acestui neajuns prin profilarea pe ocupații care să aducă un anumit surplus care să poate fi valorificat.
Păstoritul - a fost una dintre ocupațiile principale ale oșenilor. Creșterea oilor este atestată în această zonă etnografică încă din Evul Mediu. (sec. XIV). Păstoritul oșenesc nu a cunoscut transhumanța, ci a fost doar unul local și de pendulare dublă. După cum relevă și studiile lui Gheorghe Focșa numărul oilor la stână era la mijlocul secolului trecut, de regulă, unul mic, cel mult 300-400 capete. De asemenea, în funcție de cât pășunat avea fiecare sat în parte, în hotarul său, unele comunități oșenești se ocupau mai intens de păstorit decât altele, fapt care a fost o constantă de-a lungul secolului trecut: „Numărul turmelor și al stânelor în zona de munte variază de la sat la sat. Ele sunt în legătură cu mărimea fiecărei localități. În ultimii ani, spre pildă, la Cămărzana au fost organizate pentru epoca de vară 23-35 stâni diferite și la Moișeni –Certeze doar 5-7 stâni.” Chiar și în prezent sate precum Cămărzana și Racșa sunt profilate încă pe un păstorit mai intens, care se manifestă prin existența mai multor stâni, decât în alte sate din Țara Oașului. Cauza principală, ce stă la baza acestei diferențieri, este faptul că aceste comune au mai multe suprafețe pășunabile situate pe dealurile din hotar decât celelalte sate. Nu în ultimul rând, un indicator ce arată importanța de care păstoritul se bucura în comunitățile tradiționale oșenești este caracterul ritualic și festiv al măsurișului laptelui, denumit local sâmbra oilor.
Trocul cu fructe - a reprezentat încă din vechime o modalitate de a compensa cerealele care lipseau în satele din Țara Oașului. Prunele, merele și cireșele, care se găseau din abundență în așezările oșenești erau schimbate, fie crude, fie uscate, pe cereale în zonele înconjurătoare, mai ales în cele de câmpie: „De multe ori se pot vedea oșeni care pleacă cu căruțele încărcate cu poame, întocmai ca moții cu ciuberele, spre regiunile de șes, unde le vând pe bucate. Prin acest fel de schimb (ei) pot compensa în parte lipsa cerealelor...” Fructele erau valorificate mai ales în satele din jurul orașelor Satu Mare și Carei, dar și la unele târguri periodice din Negrești-Oaș, Orașu Nou sau Sighet. Ion Mușlea menționa că înainte de Primul Război Mondial prunele reprezentau sursa cea mai importantă de venit a oșenilor. Tot în perioada austro-ungară prunele din Țara Oașului erau căutate chiar și de negustori germani. De asemenea, informațiile de pe teren relevă că mulți dintre oșeni se ocupau până în a doua jumătate a secolului XX cu uscarea fructelor în special a prunelor, dar și a merelor. Acestea aveau mare căutare în perioada respectivă în centrele urbane. De exemplu în perioada 1940-1945 locuitorii satelor Comlăușa și Batarci duceau fructe uscate spre vânzare în orașul Hust, astăzi în Ucraina. În perioada comunistă, cărăușitul fructelor a început să își piardă din importanță și a rămas, în multe cazuri, apanajul oamenilor bătrâni. Această schimbare poate fi pusă și pe seama producției în cantități din ce în ce mai mare a pălincii, care în perioada comunistă a devenit vestită și era vândută de oșeni în diverse părți ale României.
Râtașul - sau munca la defrișări a apărut tot din nevoia de a asigura un surplus de bani sau de produse, pe care economia tradițională din Țara Oașului nu îl putea oferi. În perioada comunistă a apărut oportunitatea ca echipe întregi de muncitori din satele oșenești „să plece „în țară” să lucreze, să lucreze la pădure, în mine, iar mai recent la „râtaș” adică la curățirea pășunilor și la scoaterea cioatelor în diferite sate ale țării.” Aceste munci sezoniere grele erau executate de echipele de oșeni –uneori chiar și de oșence- care erau coordonate de anumiți delegați. Contractarea echipelor de muncitori oșeni era una profitabilă pentru toată lumea, după cum relevă sursele orale. Delegații se înțelegeau cu anumiți președinți de CAP pentru a putea obține mai mulți bani și îi asigurau, totodată, că oșenii vor termina mai repede lucrul decât termenul oficial. În ceea ce privește zonele unde aceste echipe de oșeni prestau munci sezoniere ele se găseau pe întreg cuprinsul țării: „Un număr mare de oșeni se află astfel și astăzi răspândiți în întreaga țară, din munții Harghitei până în Banat, din Câmpia de vest în Bărăgan, adică pretutindeni unde se execută lucrări grele și este nevoie de oameni harnici.” Dincolo de aspectele economice, râtașul a deschis orizontul cultural al mai multor oșeni și a provocat primele schimbări în ceea ce privește arhitectura sau specificul culinar în satele oșenești.
Sursa: Cultura culinară a Ţării Oașului - Ciprian-Emanuel Honca, Răzvan Roșu, Mihaela Grigorean
Nicolae Ghişan
