VERTICALI PENTRU ROMÂNIA: GLASUL CETĂȚII. PUNCTE DE VEDERE II

De: CEZARINA ADAMESCU - Poetă, prozatoare, eseistă, dramaturg, editor  şi redactor on-line, Membră a UNIUNII SCRIITORILOR DIN ROMÂNIA În mod paradoxal, în aceste clipe de început  îmi vine în minte pericopa veterotestamentară din 1 Regi în care, Roboam, fiul lui Solomon, ajuns la domnie, îi asupreşte şi mai rău pe israeliţi decât fuseseră până atunci. El părăseşte sfatul bătrânilor care i-au cerut să le uşureze jugul şi cere sfatul tinerilor care crescuseră cu el şi care stătuseră înaintea lui.

„Şi el le-a zis: Ce mă sfătuiţi să răspund acestui popor care mi-a vorbit, zicând: Uşurează-ne jugul pe care l-a pus tatăl tău peste noi? Atunci tinerii care au crescut cu el, i-au vorbit, zicând: Aşa să vorbeşti poporului acestuia, care ţi-a vorbit, zicând: Tatăl tău ne-a îngreuiat jugul, dar tu uşurează-ni-l! Aşa să le vorbeşti: Degetul meu cel mic va fi mai gros decât coapsele tatălui meu. Tatăl meu a pus peste voi un jug greu, eu voi mai adăuga la greutatea jugului vostru; tatăl meu v-a pedepsit cu bice, dar eu vă voi pedepsi cu scorpioane.” (1 Regi, 12, 8-11).

De notat că scorpionul era un bici înnodat cu plumbi...

aşadar, o pedeapsă infinit mai mare. Aşa şi poporul român, se trezeşte, din domnie în domnie, lovit cu bice, cu scorpioane şi cu cine ştie ce alte instrumente de tortură. De ce? Pentru că cineva trebuie să plătească nesocotinţa şi desfrâul sfidător al guvernanţilor... și cine altcineva decât cei care nu pot să se apere şi n-au instrumente suficiente pentru a riposta! Dar ferească Dumnezeu de mânia celui drept, ajuns la capătul răbdării! Vorba poetului: „hristoşi să fiţi,/ nu veţi scăpa/ nici în mormânt ” (Noi vrem pământ – George Coșbuc) Nu e mai puţin adevărat, că în ultimele decenii, societatea s-a divizat în asemenea măsură încât, dacă se întâlnesc două persoane, ele sunt neapărat din tabere diferite. Cu toţii simt nevoia, nu să se adune, ci să se separe. De unde această înverşunare, să te încontrezi împotriva aproapelui tău, pe care, în alte condiţii, îl accepţi aşa cum este, cu ideile şi cu principiile lui? Adevărul e că aproape toţi oamenii sunt nemulţumiţi şi văd că, orice ar încerca, dau greş. Formulele propuse de alţii sunt, îndeobşte, greşite şi numai ale noastre sunt viabile. Până ne dăm seama de eroare. E bună moderaţia în toate, ascultate toate părerile şi luate în considerare cele mai bune,  însă cine are timp să facă asta? Fiecare crede că are dreptate, fiecare se crede îndreptăţit să-şi impună părerea, uneori cu bâta, cu toporul, cu revolverul sau cu presiunea psihică asupra altcuiva. ”Homo homini lupus - Omul e lup pentru oameni” spunea  filozoful antic Plaut (195 Î.Ch.) Atunci, cum să meargă bine lucrurile? Iar cel care separă îşi râde în pumni că a mai făcut o mănăstire.

          A trecut multă vreme de când omul de rând nu mai crede în “sfinţenia” celor care ar trebui să fie modelele românilor. Fiecare îşi face o imagine, cât de cât pozitivă, asupra celui sau celei care se află pe cel dintâi scaun, ori în rândul de scaune apropiate,  meniţi să arate că, prin persoana lor, aruncă o lumină bună asupra a ceea ce trebuie să însemne naţiunea română. Ei bine, privind cu atenţie realitatea politică, putem găsi printre fapte: sperjur, plagiat, minciună, hoţie, abuz de putere, atac la persoană, lupte interne, încăierări între membrii partidelor rivale, colaborări cu Securitatea, lucruri abominabile săvârşite pe faţă, cu un soi de sfidare care a devenit generală. Fiecare face şi spune ceea ce doreşte şi-l taie capul ... nimeni nu cere socoteală nimănui.

“Corb la corb nu scoate ochii” zice un proverb vechi

      E adevărat, dar, dacă e vorba de contracandidaţi sau de opoziţie, corbii îşi scot, nu numai ochii, dar îşi smulg unul altuia şi penele ...  numai să nu ajungi în ghearele şi în ciocul lor. Modelele nu mai sunt demult de urmat. Sau sunt date drept exemplu negativ pentru tinerele generaţii, care, totuşi, preferă să reţină şi să înveţe tot ce e rău. Unde sunt, acele efigii morale, acei corifei ai neamului care să devină, în ochii urmaşilor, un fel de zei? Nu e de mirare că tineretul, nemaiavând modele viabile, se lasă în voia viciilor şi a delictelor, mai mici sau mai mari, după cum, părinţii lor sunt mai sus poziţionaţi. O persoană care-şi vinde sufletul pentru a accede pe scara politică, nu e demn de numele de om.

         Evenimentele neaşteptate care se succed zi de zi în arena publică, demonostrează, dacă mai era nevoie că, societatea a ajuns la un pas de prăbuşire morală; dacă nu cumva s-a şi prăbuşit. Printre înalţii aleşi, nu există loialitate, demnitate (ciudat, demnitar vine de la cuvântul demnitate, ceea ce se întâlneşte foarte rar!), moralitate ... și doar, la investitura într-o înaltă funcţie, cu toţii au jurat – pe Biblie – sau pe cruce – că vor sluji patria şi poporul cât vor putea de bine. Imediat ce au ajuns pe scaun, uită cu desăvârşirile jurămintele, angajamentele şi promisiunile făcute electoratului şi trec la atacul celor din opoziţie. S-ar zice că atâta au aşteptat. Toate aceste exemple jalnice şi nocive demonstrează o dată în plus, că oamenii politici nu mai au nici un fel de scrupule, (asta în cazul în care le-ar fi avut) ... că-şi servesc propriile interese, chiar dacă acestea sunt în contradicţie cu interesul general.

Mai vulnerabil ca oricând, el nu mai simte durerea ... a devenit imun ... imun chiar şi la viaţă. Apatic, buimăcit de loviturile, una după alta primite, cu trup şi suflet tumefiat, perplex, abulic, nu mai are puterea nici să strige la cei din jur după ajutor ...  și dacă ar striga, cine l-ar auzi? Dacă l-ar auzi, cine ar sări să-i dea o mână de ajutor, când şi cei care-l înconjoară sunt aidoma lui? Aceștia mişună buimăciţi care încotro, fără o direcţie precisă,  precum oile capii ...  se-nvârt în acelaşi cerc, fiindcă viermele din creier nu le dă pace; demult şi-au pierdut direcţia. Trăiesc într-un univers al fricii, a incertitudinii, al absurdului și toate acestea par fără sfârşit. Nu se mai întrezăreşte la cap de tunel, nici o luminiţă.

Atenţie: aici se moare ... aici se moare pe capete!

Nu mai e timp de drăgălăşenii, de „floricele pe câmpii/hai să le-adunăm copii”. Speranţa românului s-a transformat, la fel ca zâna zorilor, în muma pădurii ...  ori în spaima ciorilor. Românul aşteaptă ...ce mai aşteaptă? Nu mai aşteaptă nimic ... și când nu mai ai nimic, eşti sătul de toate, ți se face lehamite.  Hrănit până acum doar cu „gogoşi” şi cu baloane de săpun, s-a ghiftuit deja. Popor de muribunzi, de agonici, cărora li s-a răpit, până şi posibilitatea de a visa; de a spera; de a iubi; de a trăi; de a se naşte din nou; de a trăi demn. De a învia!

TULBURI VREMURI

Nici eu nu mai ştiu unde mă aflu. Mă aflu în noland ... un ţinut al nimănui? Nu ştiu dacă voi merge înainte sau o voi lua cătinel îndărăt.

                  Ba nu ... în fine ... o întreagă harababură. Până acum am primit zeci de telefoane. Cu cine votaţi? Cu Dumnezeu? Cu Isus Cristos? Cu mama ... tata ... cu bunicii ... cu iubitul meu ... cu prietenii (dacă există!)? Printre noutăţile care ne crucesc pur şi simplu, printre întorsăturile de situaţie şi zvonurile,  din ce în ce mai derutante, nu avem parte de nici o picătură de linişte, de nici o imagine frumoasă. Vorba lui Nichita: “Nici o femeie frumoasă/ şi nici un copac urât./ Timpul se scurgea / bestial şi pur.” Dar eu, cu cine votez? Poate cineva să-mi garanteze că nu greşesc? Oare au avut politicienii grijă să mă bage în ceaţă? Așadar, s-ar putea broda multe modele pe această schemă, deloc încurajatoare. Dar la ce ar folosi?  Cine și cui ar servi? Până să aflăm răspunsul, vă invit să medităm cum să ne facem națiunea  un model de trăire onestă, armonioasă, pacifistă, în care oamenii să fie îngăduitori, atenți și generoși față de semenii lor ... părerea mea. Așa să ne ajute Dumnezeu! Amin!