VERTICALI PENTRU ROMÂNIA: NOPȚI ALBE ÎN CLIPE GRELE

De: Cornelia Bălan Pop - membru UZPR, scriitor, traducător Este, oare, această singurătate a scriitorului un adevăr? Personalitatea scriitorului e, cu siguranță, conturată în și de scrierile sale. Dar accesibilitatea la opera lui  este restricționată adesea, culmea, de chiar lăcașurile ei preferate: librăria ori biblioteca ...  și nu numai.

                   IMPEDIMENTE:

Temele de interes pot să nu fie în concordanță cu preferințele fiecărui cititor. Timpul dedicat lecturii este mult diminuat, tentațiile fiind, clar, îndreptate spre o altă bucurie/satisfacție: mai ales, internet, rețele de socializare. Timpul liber, în general, cuprinde, drept preocupare, mai puțină carte și, implicit, mai puțină bibliotecă. Aspectul financiar este, adesea, potrivnic întâlnirii livrești ... de aceea, librăria poate ajunge chiar un loc mai puțin vizitat. Poate că și temele abordate de scriitor sunt pe altă linie decât una pe placul cititorului. Scriitura devine, astfel, un act de curaj și de îndoială:

 

Ermetismul expresiei poate fi o altă barieră de acces între scriitor și cititor

    Educația de acasă: sunt copii care știu să citească înainte chiar de a merge la școală și e posibil ca ei să caute cartea cât mai repede cu putință. Ar fi ideal! Trepte importante sunt educatoarea și învățătoarea.  Ele ne citesc și ne ajută să gustăm minunatele pagini literare, cu întâmplări și descrieri deosebite ... la ele până și inflexiunile vocii sunt extrem de importante. Urechea receptoare a sunetului delicat este hotărâtoare adesea în deciziile noastre de lecturare de mai târziu, iar în curând, alegerea va alterna lectura impusă cu alegerea liberă ... și vom descoperi bucuria pasiunii de a citi.

Scriitorul ar putea avea corabia lui, vaporul lui, iahtul lui, itinerariul lui

  În serialul „Fiica regelui”, difuzat zilele acestea la televiziunea română, Prințesa (trăitoare prin anii 600) întreabă un om de rând, foarte sărac: „Care este numele tău?” Acesta răspunde: „Nu am nume.”  Pericolul generării adevăratei singurătăți a scriitorului, îl reprezintă pericolul ca numele - i și cartea să nu fie în calea destinatarului, să fie numai o scrisoare cu adresă clară, dar pierdută pe drum.             Care este rolul scriitorului?         Să aibă grijă ca numele lui să fie scris clar pe acel „plic” și, de asemenea, cititorul să-i descifreze bine adresa ... să scrie, să se descrie.

            Dar al cititorului?

 

         Dacă vrea! Dacă nu, scriitorul poate rămâne în întuneric precum un lampadar când se ia curentul.

ÎNDEMN

            Condiția scriitorului în societate nu este una de invidiat, creația lui în raport cu cititorul poate deveni foarte ușor bilet de loterie. Să nu lăsăm singuri scriitorii. Nu merită! Să le fim alături,  pentru că și ei vor să fie alături de noi! Pentru că nu scriitorul trebuie să stea la rând pentru a ajunge undeva, ci el, împreună cu noi (noi, împreună cu el) trebuie să privim în aceeași direcție până va fi bine!

           Scriitorul este, indiferent de vârstă, un fel de bunic care ne spune povești, ne impresionează cu imagini, întâmplări, descrieri, păreri. Dacă avem răbdare să le ascultăm, s-ar putea să ne facă bine și să dorim o continuare cât mai grabnică. Izolarea și, de fapt, singurătatea scriitorului de azi depind foarte mult de atitudinea  aceasta a noastră.

          Regula exercițiului și a pașilor, fie ei chiar mărunți, ne poate apropia, când aceștia sunt făcuți empatic, unii spre ceilalți. Soluții sunt. De ce să nu le aplicăm?

Uneori țâfnos ... uneori timid ... uneori realist ... uneori idealist; scrisul lui poate fi laudativ, critic, ironic, descriptiv, sec, moralizator, satiric ... acesta este scriitorul

           Îl acceptăm cum este el, cu talentul sau mai puțin talentul lui. Avem dreptul să îl iubim, să îl criticăm, dar, mai ales, să nu îl lăsăm singur, pentru că nici el nu ne lasă pe noi. Dacă e belicos, hai să îl îmblânzim, dacă e pacifist, hai să îl susținem! Scriitorul lasă urme, amprente ale timpului/timpurilor, implicând factorul emoțional și cel literar. Susținându-l, ne susținem pe noi. Când scrie, autorul trăiește intens clipa. În acele momente, nu simte apăsarea tulburătoare a singurătății. El trăiește (încă o dată), prin scris, ceea ce creează (sculptorul, prin sculptura sa, pictorul, prin pictura sa, dansatorul, prin dans etc.) ... el este cel care creează, dar și cel care recreează un personaj/ personaje, viață, realități, spectacol.

 Scriitorul lăsat singur suferă? Da, cu siguranță!

        Are nevoie de premii și medalii? De ce nu? Are nevoie de critică sau de critici? Da! De laude are nevoie? Păi, cum să nu! Are nevoie de statui? Ei, nu tocmai, dar un nume scris cu respect pe „Poarta Recunoștinței”, așa cum este monumentul de la Satu Mare, de ce nu???Dacă scriitorul este, în sine, o viziune asupra societății, de ce l-am uita, de ce l-am lăsa în pace? Singurătatea nu priește nimănui!

         Scriitorul nu este o iluzie, el este o realitate palpabilă, este ca o pădure în orice anotimp. Nu întotdeauna este  aproape de noi, dar, cu un pic de efort, putem merge noi spre el ...  apoi vom simți transformarea: întrebări sau răspunsuri, răspunsuri la întrebări pe care nici nu le-am formulat, relaxare sau neliniște. Scriitorul este clipa, tabloul încremenit, expoziția; iar  noi, cititorii, suntem vizitatorii acestui dar și cei care putem să îi (re)dăm primăvara. Respectul și admirația și le dobândește prin talent. Scriitorul are mijloacele lui literare să atragă spre sine. El este cântecul. Rămâne doar să îl auzim, cu toate că el este cel care a ales acel oximoronic trai „dureros de dulce”, ca suferința din Oda lui Eminescu.