Ce este bărbăţia?
Bărbăţia creştină, menţionează “Catehismul ortodox”, este puterea sufletească a omului, transformată în deprindere, cu ajutorul harului dumnezeiesc, de a nu fugi din faţa greutăţilor, a nedreptăţilor, a suferinţelor, ci de a lupta, cu răbdare şi îndrăzneală, pentru înlăturarea lor.
Între virtuţile morale există o relaţie de interdependenţă. Dacă înţelepciunea ne arată ce anume trebuie făcut şi ce mijloace se impun a fi folosite, bărbăţia/curajul duce la îndeplinire cele hotărâte. Înţelepciunea susţine dreptatea, iar dreptatea dă putere bărbăţiei. Dreptatea nu este “întreagă” fără înţelepciune, înţelepciunea fără bărbăţie conduce la frică, iar bărbăţia fără înţelepciune este “îndrăzneală nechibzuită”.
Pilde de bărbăţie ne sunt oferite de către: Mântuitorul Iisus Hristos (Care, cu toate că a avut în calea Sa “nemaipomenite piedici şi greutăţi”, nu S-a lăsat înfricoşat de ele, ci a stat împotriva lor, biruindu-le, în mod desăvârşit, pe toate), Iov, prooroci (profeţi), Sfinţii Apostoli, mucenici, eroi, martiri, mărturisitori şi sfinţi (care au suferit ocări, bătăi, schingiuiri, moarte, fără să se clatine în credinţă, rămânând uniţi cu Hristos şi Sfânta Biserică).
Omul fără curaj este definit ca fiind “slab de înger”. Sfântul Apostol Pavel scrie către Timotei următoarele: “Căci Dumnezeu nu ne-a dat dat duhul temerii, ci al puterii şi al dragostei şi al înţelepciunii. Deci, nu te ruşina de a mărturisi pe Domnul nostru, nici de mine, cel pus în lanţuri pentru El, ci pătimeşte împreună cu mine pentru Evanghelie după puterea de la Dumnezeu” (II Timotei I; 7-8). Ca atare, virtutea bărbăţiei se evidenţiază în răbdarea suferinţelor şi în lupta dârză cu ele până la capăt.
Un creştin bun trebuie să fie un permanent luptător, urmând îndemnul Sfântului Pavel: “Fraţilor, întăriţi-vă în Domnul şi întru puterea tăriei Lui. Pentru aceea, luaţi şi îmbrăcaţi-vă cu toate armele lui Dumnezeu, ca să puteţi sta împotriva uneltirilor diavolului în ziua cea rea şi, toate biruindu-le, să rămâneţi în picioare. Staţi, deci, tari, având mijlocul vostru încins cu adevărul şi îmbrăcându-vă cu platoşa dreptăţii, şi încălţaţi picioarele voastre, gata fiind pentru Evanghelia păcii. În toate luaţi pavăza credinţei, cu care veţi putea să stingeţi toate săgeţile cele arzătoare ale vicleanului. Luaţi şi coiful mântuirii şi sabia Duhului, care este cuvântul lui Dumnezeu. Faceţi în toată vremea, în Duhul, tot felul de rugăciuni şi de cereri şi întru aceasta priveghind cu toată stăruinţa şi rugăciunea pentru toţi sfinţii. Rugaţi-vă şi pentru mine, ca să mi se dea mie cuvânt, când voi deschide gura mea, să fac cunoscută cu îndrăzneală taina Evangheliei” (Efeseni VI; 10-19).
Smerenia înseamnă “trăirea în adevăr”. Creştinul trăieşte blând şi smerit, cuviincios, în adevăr, în conformitate cu învăţătura Domnului Iisus Hristos: “Către unii care se credeau că sunt drepţi şi priveau cu dispreţ pe ceilalţi, a zis pilda aceasta (a vameşului şi a fariseului). Doi oameni s-au suit la templu, ca să se roage: unul fariseu şi celălalt vameş. Fariseul, stând, aşa se ruga în sine: Dumnezeule, Îţi mulţumesc că nu sunt ca ceilalţi oameni, răpitori, nedrepţi, adulteri, sau ca şi acest vameş. Postesc de două ori pe săptămână, dau zeciuială din toate câte câştig. Iar vameşul, departe stând, nu voia nici ochii să-şi ridice către cer, ci-şi bătea pieptul, zicând: Dumnezeule, fii milostiv mie, păcătosului. Zic vouă că acesta s-a coborât mai îndreptat la casa sa, decât acela. Fiindcă oricine se înalţă pe sine se va smeri, iar cel ce se smereşte pe sine se va înălţa” (Luca XVIII; 9-14); “Veniţi la Mine toţi cei osteniţi şi împovăraţi şi Eu vă voi odihni pe voi. Luaţi jugul Meu asupra voastră şi învăţaţi-vă de la Mine, că sunt blând şi smerit cu inima şi veţi găsi odihnă sufletelor voastre” (Matei XI; 28-29); Hristos Dumnezeu “S-a deşertat pe Sine, chip de rob luând, făcându-Se asemenea oamenilor şi la înfăţişare aflându-Se ca un om. S-a smerit pe sine, ascultător făcându-Se până la moarte, şi încă moarte pe cruce. Pentru aceea, şi Dumnezeu L-a preaînălţat şi I-a dăruit Lui nume, care este mai presus de orice nume; ca întru numele lui Iisus tot genunchiul să se plece, al celor cereşti şi al celor pământeşti şi al celor de dedesubt. Şi să mărturisească toată limba că Domn este Iisus Hristos, întru slava lui Dumnezeu-Tatăl” (Filipeni II; 7-11). La rândul ei, Fecioara Maria a fost aleasă de către Dumnezeu, spre a deveni Maica Domnului Iisus Hristos, datorită smereniei: “Şi a zis Maria: Măreşte sufletul meu pe Domnul şi s-a bucurat duhul meu de Dumnezeu, Mântuitorul meu, că a căutat spre smerenia roabei Sale. Că, iată, de acum mă vor ferici toate neamurile. Că mi-a făcut mie mărire Cel Puternic şi sfânt este numele Lui” (Luca I; 46-49). De asemenea, Sfântul Ioan Botezătorul ne oferă o minunată pildă de smerenie; când ucenicii săi îl părăsesc şi merg după Mântuitorul Hristos, Ioan se smereşte şi zice: “Acela (Iisus) trebuie să crească, iar eu să mă micşorez” (Ioan III; 30).
Potrivit Sfintei Evanghelii, mila reprezintă “o simţire de compătimire şi durere în faţa suferinţei aproapelui, urmată de ajutorarea lui” (vezi “Catehism creştin ortodox”). În acest sens, Domnul Iisus Hristos ne oferă o serie de exemple: “Iar un samarinean, mergând pe cale, a venit la el şi, văzându-l, i s-a făcut milă. Şi, apropiindu-se, i-a legat rănile, turnând pe ele untdelemn şi vin, şi, punându-l pe dobitocul său, l-a dus la o casă se oaspeţi şi a purtat grijă de el…” (pilda samarineanului milostiv, Luca X; 25-37); “Şi, văzând-o Domnul, I S-a făcut milă de ea şi i-a zis: Nu plânge! Şi apropiindu-Se, S-a atins de sicriu, iar cei ce-l duceau s-au oprit. Şi a zis: Tinere, ţie îţi zic, scoală-te! Şi s-a ridicat mortul şi a început să vorbească, şi l-a dat mamei lui” (învierea fiului văduvei din Nain, Luca VII; 11-16); “Şi ieşind, Iisus a văzut mulţime mare şi I S-a făcut milă de ei şi a vindecat pe bolnavii lor” (Matei XIV; 14); “Şi Iisus, chemând la Sine pe ucenicii Săi, a zis: Milă Îmi este de mulţime, că iată sunt trei zile de când aşteaptă lângă Mine şi n-au ce să mănânce; şi să-i slobozesc flămânzi nu voiesc, ca să nu se istovească pe drum…” (Matei XV; 32); “Şi Iisus străbătea toate cetăţile şi satele, învăţând în sinagogile lor, propovăduind Evanghelia împărăţiei şi vindecând toată boala şi toată neputinţa în popor. Şi văzând mulţimile, I S-a făcut milă de ele că erau necăjite şi rătăcite ca nişte oi care n-au păstor” (Matei IX; 35-36). Mântuitorul îi “fericeşte” pe cei milostivi, “că aceia se vor milui” (Matei V; 7), cerând din partea noastră milă faţă de toţi oamenii şi, mai ales, faţă de cei oropsiţi şi îndureraţi: “Dacă ştiaţi ce înseamnă: Milă voiesc, iar nu jertfă, n-aţi fi osândit pe cei nevinovaţi” (Matei XII; 7). În fine, scrie Sfântul Apostol Iacov, “Judecata (lui Dumnezeu) este fără milă pentru cel care n-a făcut milă. Şi mila biruieşte în faţa judecăţii” (Iacov II; 13).
Doamne, dăruieşte-ne sănătate şi înţelepciune spre a cunoaşte, trăi şi mărturisi credinţa cea adevărată!
Bibliografie: 1.“Biblia” sau “Sfânta Scriptură”, ed. cit. 2.“Catehism creştin ortodox”, ed. cit., pp. 190-192. 3.“Catehism ortodox”, ed. cit., p. 131.
