“O, întru tot cântată Stăpână, Născătoare de Dumnezeu Fecioară, izvorul cel nedeşertat al îndurărilor, noianul cel necurmat al iubirii de oameni, adâncul cel nemăsurat al bunătăţii, nădejdea şi mântuirea tuturor creştinilor, la tine ridicăm ochii sufletelor şi ai trupurilor noastre, către tine tindem mâinile noastre cele slabe şi din adâncul inimii strigăm ţie: Caută spre noi dintru înălţimea ta cea sfântă, vezi credinţa şi umilinţa sufletului nostru, ascultă rugăciunea noastră pe care o facem către tine din inima noastră cea împietrită, depărtează de la noi toate nevoile, toată răutatea şi toată întristarea ce vine asupra noastră, întru această vremelnică viaţă. Vindecă toate bolile şi neputinţele noastre cele sufleteşti şi trupeşti, dăruieşte-ne sănătate şi ne izbăveşte de veşnica muncă prin rugăciunile tale, ca să cântăm neîncetat: Aliluia!” (Acatistul “Izvorul tămăduirii”).
Vineri, în Săptămâna Luminată, după Paşti, se prăznuieşte “Izvorul Tămăduirii” sau “Izvorul cel de viaţă purtător”, zi în care se aduce o aleasă cinstire Preacuratei Fecioare Maria, ocrotitoarea mănăstirilor, afirmă Părintele Gherontie, stareţul mănăstirii “Izvorul Tămăduirii”, Măriuş, jud. Satu Mare.
În ceea ce priveşte istoricul acestei sărbători, părintele stareţ ne povesteşte că pe când Leon cel Mare era tânăr, plimbându-se prin pădurile din preajma Constantinopolului, a întâlnit un orb rătăcit, oferindu-se să-l conducă la drum. La un moment dat, orbul a cerut apă. Leon a început să caute apă, însă n-a găsit. Pe când căuta un izvor, s-a auzit un glas tainic: “pătrunde, Leon împărate, mai adânc în pădure şi luând cu mâinile tale apă tulbure – de care vei da – potoleşte setea orbului şi apoi unge ochii lui cei întunecaţi şi vei cunoaşte îndată cine sunt eu”. Procedând precum i s-a cerut, tânărul Leon s-a afundat mai mult în pădure şi găsind un izvor cu apă tulbure i-a potolit orbului setea şi spălându-l la ochi, acestuia i-a revenit vederea. După ce Leon a fost proclamat împărat (457-474), a zidit deasupra izvorului o biserică în cinstea Maicii Domnului, al cărei glas a fost învrednicit să-l audă în tinereţea sa. În acea biserică a Maicii Domnului au avut loc multe vindecări miraculoase prin mijlocirea ei, cu apa izvorului. De pildă, un tânăr vrând să facă un pelerinaj la acest izvor, i se face rău şi le spune celor din preajma sa că de va muri pe corabie să fie dus la biserica Maicii Domnului şi să i se toarne pe trup trei găleţi de apă din izvor şi să fie îngropat în preajma acelei biserici. Murind el şi turnându-i-se peste trup apă din izvor, a înviat îndată. De asemenea, mulţi oameni s-au vindecat de ulcer, cangrenă, abcese periculoase, lepră şi alte boli. După slăvitul praznic al Învierii Domnului Iisus Hristos nu se putea să nu se cinstească Preacurata Fecioară Maria din care S-a întrupat Domnul Vieţii, conchide părintele Gherontie.
Creştinii, indiferent de naţionalitate, au un respect profund şi o dragoste sinceră faţă de Maica Domnului. Respectul se datorează faptului că ea L-a născut pe Domnul Iisus Hristos, făcând posibilă mântuirea neamului omenesc. Dacă Hristos nu S-ar fi întrupat, răscumpărarea omului nu s-ar fi putut realiza. Dragostea, care caracterizează ataşamentul nostru faţă de Fecioara Maria, este o consecinţă a apropierii intime pe care noi o simţim faţă de ea. Creştinul autentic o priveşte pe Maica Domnului ca pe propria sa mamă, motiv pentru care îi dezvăluie toate intimităţile, având convingerea că orice rugăminte adresată cu credinţă, lacrimi şi stăruinţă nu va rămâne fără răspuns. Dacă Iisus vine pe pământ, născându-Se din Sfânta Fecioară şi făcându-Se frate cu noi, înseamnă că şi noi devenim copiii Mariei, fiind pătrunşi până în adâncul fiinţei de o iubire curată faţă de dânsa.
În clipele de zbucium sufletesc şi de suferinţă ne rugăm cu încredere Maicii Domnului, cerându-i sprijinul, iar după ce dorinţa ne este îndeplinită trebuie să îi fim recunoscători. Ea este pentru noi Măicuţa Sfântă, iar cultul pe care i-l acordăm poartă numele de preacinstire sau supravenerare (hiperdulie). Creştinii pot demonstra faptul că sunt copiii Maicii Domnului dacă se străduiesc să-i imite virtuţile: ascultarea, smerenia, bunătatea, blândeţea, rugăciunea, postul şi, în mod deosebit, felul în care L-a iubit pe Fiul ei, fiind conştientă că demnitatea şi dragostea de mamă pentru copil sunt împletite cu multe sacrificii în această lume. Nimeni nu poate afirma că Îl iubeşte pe Iisus, dacă pe Preacurata Sa Maică nu o iubeşte, ci o defăimează. Suferinţa pe care a îndurat-o în momentele în care Fiul ei a fost răstignit pe Golgota reprezintă o garanţie certă că ea ne va înţelege toate greutăţile prin care trecem. Prin urmare, în dificultăţile la care suntem expuşi în viaţă, să alergăm la Maica Domnului şi Mama noastră, să ne închinăm înaintea icoanei sale, cu certitudinea că putem obţine orice de la ea, dacă Îl iubim pe Fiul ei.
“Preasfântă Stăpână, de Dumnezeu Născătoare, ocrotitoarea neamului omenesc, căreia Stăpânul şi Dumnezeul nostru Iisus Hristos ne-a înfiat când era pe crucea Pătimirilor Sale, când, văzându-Te pe Tine Maica Sa şi pe ucenicul pe care-l iubea, a zis: <<Femeie, iată fiul tău>> şi ucenicului: <<Fiule, iată Mama ta>>; deci, prin aceasta, toţi câţi credem în Pătimirea Lui cea făcătoare de viaţă, cei care am fost atinşi de veninul şarpelui şi de acul morţii şi care prin <<rana Lui ne-am vindecat>>, ţie ne-a încredinţat Stăpânul ca să ne fii Maică, pentru că numai o maică adevărată poate să cunoască toate durerile şi suferinţele fiilor săi. Tu, Preasfântă Stăpână, care din neamul omenesc fiind, ştii câte suferinţe au căzut asupra acestui neam, din pricina păcatelor lui, dăruitu-ne-ai izvorul tău cel dătător de multe vindecări, pe care-l prăznuim astăzi. Tu ai făcut ca orbul să se rătăcească în căutarea izbăvirii, iar pe bunul şi blândul Leon să-l găsească şi să-i stingă setea cu apa izvorului tău şi, prin spălare, i-ai dăruit vederea. Dar nu numai orbul s-a îndulcit de mila ta, ci şi Leon, căruia, pentru bunătatea inimii lui, i-ai dăruit împărăţia Bizanţului. Lui Iustinian împăratul i-ai dăruit vindecare de boala lui cea fără de leac şi tuturor celor ce au alergat cu credinţă le-ai dăruit izbăvire din multe feluri de boli, prin multele minuni date de atotputernicul Dumnezeu prin mijlocirea ta de Maică, pe care cine le va putea spune după vrednicie şi ce grai le va putea grăi? De aceea şi noi acum cădem în genunchi în faţa milostivirii tale, ca înaintea uneia care cunoşti cât de mare este slăbiciunea noastră, cât de groaznică ne este căderea, cât de departe suntem de adevărata cale a dreptăţii dumnezeieşti. Am căzut, ne-am depărtat, toţi ne-am abătut, împreună netrebnici ne-am făcut. Cine ne va ajuta, cine ne va ridica pe noi, dacă nu tu, care eşti Maica noastră cea bună şi milostivă, care totdeauna mijloceşti la Fiul tău şi Dumnezeul nostru pentru iertarea păcatelor noastre celor multe! De aceea şi acum în această zi în care prăznuim amintirea izvorului tău celui făcător de minuni, cădem la tine şi cu umilinţă ne rugăm: să mijloceşti la Cel atotputernic şi atotmilostiv ca să trimită apei sfinţite în această zi de praznic darul Siloamului, puterea îngerului de la lacul Vitezda şi marea ta milostivire de la izvorul cel arătat lui Leon, ca să curăţească păcatele noastre şi să tămăduiască toată boala şi toată neputinţa noastră cea sufletească şi trupească, ca unde s-a înmulţit păcatul să prisosească harul şi unde lipseşte sănătatea să plinească această lipsă bogăţia darurilor izvorului tău celui făcător de minuni. Ca totdeauna, binecuvântând pe Stăpânul şi pe tine mărindu-te, să ne învrednicim de împărăţia Fiului tău şi Dumnezeului nostru, ca să strigăm ţie cu mulţumire: miluieşte-ne pe noi Împărăteasă a izvorului tămăduirii. Amin!”
Preot dr. Cristian Boloş
