Este vineri. Domnul Iisus Hristos a fost răstignit pe Golgota. Apostolii Săi, descumpăniţi şi dezorientaţi erau adunaţi într-un loc “de frica iudeilor”. Petru se lepădase de Iisus şi acum plângea cu amar. Maria, mama Sa şi ucenicul iubit, Ioan, Îl urmaseră până la piciorul crucii, având ochii scăldaţi în lacrimi şi inimile sfâşiate de durere. Sabia suferinţei străpunse sufletul Maicii Sfinte. Pierderea Învăţătorului iubit echivala pentru Ioan cu stingerea Luminii care îl călăuzise în viaţă. Între ei se stabilise o legătură strânsă, bazată pe o iubire sinceră şi profundă. Cu o zi înainte, la Cina cea de Taină, Ioan îşi rezemase capul pe pieptul Domnului; o dovadă incontestabilă de afecţiune.
Pe drumul Golgotei, Iisus este însoţit şi de femeile mironosiţe: Maria Magdalena, “din care scosese şapte demoni” (Marcu XVI; 9), Maria din Betania, sora dreptului Lazăr, cel a patra zi înviat din mormânt, Salomea, soţia lui Zevedeu şi mama Sfinţilor Apostoli Iacov şi Ioan, Ioana, soţia lui Huza, iconomul lui Irod, Maria lui Cleopa, verişoară primară cu Maica Domnului şi mama lui Iacov cel Mic şi al lui Iosie şi Suzana, care slujea din averea sa Domnului (Matei XXVII; 55-56, XXVIII; 1, Marcu XV; 40, 47, XVI; 1, Luca VIII; 3, XXIII; 27, 55, XXIV; 1, 10, Ioan XIX; 25, XX; 1). Alături de multe alte femei, care din Galileea Îl urmaseră pe Iisus, slujindu-I cu abnegaţie, ele au fost de faţă în clipele răstignirii. Plângeau. Mai mult decât să-L însoţească pe Mântuitorul pe ultimul drum şi să-L plângă, nici nu puteau face. Statutul femeii în societatea evreiască era cât se poate de “inconfortabil”. Supunerea faţă de bărbat era pentru ea o datorie socială, de la care nu avea dreptul să se abată. Dezaprobarea şi-au manifestat-o plângând, iar compătimirea, parcurgând împreună cu Mântuitorul calea calvarului. Ne amintim cu toţii povestea Veronicăi, o femeie credincioasă, ucenică a lui Iisus, care I-a şters faţa însângerată cu o basma, imprimându-se pe ea chipul Domnului. Această basma este reprezentată aproape pretutindeni în bisericile ortodoxe deasupra uşilor împărăteşti ale Sfântului Altar. Iosif din Arimateea cere permisiunea lui Pilat din Pont să coboare trupul Domnului de pe cruce şi să-l îngroape, aşa cum se cuvine. După ce se încredinţează că murise, Pilat îşi dă acordul. Cu prietenie şi recunoştinţă, Iosif coboară trupul lui Iisus, îl înfăşoară în giulgiu şi aşezându-l într-un mormânt “săpat în stâncă, a prăvălit o piatră la uşa mormântului” (Marcu XV; 46-47). Femeile întristate asistau la punerea Sa în mormânt.
Ziua de vineri s-a încheiat. Este sâmbată. O zi sumbră, plină de tristeţe. Domnea o atmosferă apăsătoare. Speranţa şi deznădejdea duceau o luptă surdă în sufletele Apostolilor. Oare, Viaţa va învinge moartea? Aşteptarea Învierii şi a împlinirii făgăduinţei Mântuitorului era tot mai chinuitoare. Minutele păreau ani. Dar iată că vine Duminica, “prima zi a săptămânii” (Marcu XVI; 9). Soarele începea să-şi împrăştie razele pe întinderea pământului. Prevestea ceva bun, căci razele sale erau mai luminoase ca de obicei. Aducea cu sine bucuria, pacea şi speranţa. Femeile mironosiţe, triste, veneau să vadă mormântul şi să ungă trupul Domnului cu miresme. Acesta era obiceiul. Maria Magdalena, Maria, mama lui Iacov şi Salomea veneau din dragoste pentru Învăţătorul lor. Pe drum se întrebau: “Cine ne va prăvăli nouă piatra de la uşa mormântului? Dar, ridicându-şi ochii, au văzut că piatra fusese răsturnată; căci era foarte mare. Şi, intrând în mormânt, au văzut un tânăr şezând în partea dreaptă, îmbrăcat în veşmânt alb, şi s-au spăimântat. Iar el le-a zis: Nu vă înspăimântaţi! Căutaţi pe Iisus Nazarineanul, Cel răstignit? A înviat! Nu este aici. Iată locul unde L-au pus. Dar mergeţi şi spuneţi ucenicilor Lui şi lui Petru că va merge în Galileea, mai înainte de voi; acolo Îl veţi vedea, după cum v-a spus. Şi ieşind, au fugit de la mormânt, că erau cuprinse de frică şi de uimire, şi nimănui nimic n-au spus, căci se temeau” (Marcu XVI ; 1-8), istoriseşte Sfânta Evanghelie. Vestea primită le copleşise pe moment. Însă, mai apoi, “cu bucurie mare au alergat să vestească ucenicilor” Învierea lui Hristos şi pe când mergeau, “Iisus le-a întâmpinat, zicând: Bucuraţi-vă! Iar ele, apropiindu-se, au cuprins picioarele Lui şi I S-au închinat” (Matei XXVIII; 8-9). Potrivit evangheliştilor Marcu şi Ioan (Marcu XVI; 9-11, Ioan XX; 1-18), Maria Magdalena este cea căreia I S-a arătat prima dată Hristos Cel înviat, ea fiind şi cea care le aduce Apostolilor Petru şi Ioan vestea Învierii. Ea a fost, deci, prima care a luat contact direct cu Învierea Domnului. Evanghelia Mironosiţelor (vezi Marcu XV; 43-47, XVI; 1-8) este o Evanghelie a femeii creştine. “Faptul că Domnul Se arată după Înviere unor femei, ele fiind primii martori ai Învierii, ca apoi să devină primele propovăduitoare a veştii celei bune că Domnul Iisus a înviat, că mormântul e gol, arată importanţa deosebită pe care Fiul lui Dumnezeu Cel înviat o acordă femeii”, consemnează Pr. Prof. Dr. Sorin Cosma.
În contextul acestei afirmaţii, în cele ce urmează, doresc să medităm puţin asupra statutului femeii din lumea anterioară creştinismului şi să vedem schimbarea pe care o aduce Hristos. Înaintea venirii Mântuitorului Iisus Hristos, femeia era dispreţuită şi considerată roaba bărbatului, care putea dispune de viaţa ei după bunul său plac, el putându-şi permite să aibă mai multe soţii. În Roma antică, femeia era ca o “fiică a bărbatului”, el numindu-se părintele familiei, având drept de repudiere asupra soţiei, dreptul de viaţă şi moarte asupra membrilor casei sale. Adulterul femeii era considerat crimă, putându-i atrage moartea. În schimb, bărbatului i se tolera orice acţiune care ştirbea demnitatea soţiei. Sentimentele ei nu interesau pe nimeni, nu valorau nimic, ea fiind măritată aşa cum hotăra tatăl, în funcţie de interesele lui materiale. În lumea greacă, femeia trăia în izolare faţă de soţul ei, petrecându-şi timpul alături de sclave, în camere separate. De fapt, şi ea era ca o servitoare a lui. Soţul era domnul sau stăpânul ei, putând s-o vândă sau chiar s-o omoare fără să dea socoteală nimănui. Soarta femeii nu era mai fericită, însă, nici în lumea religioasă a poporului ales, a poporului evreu, şi aici ea fiind aservită bărbatului. În cadrul cultului religios public de la Templu sau din sinagogi, locul femeii nu putea fi nicidecum alături de cel al bărbatului, ea rămânând undeva în spatele locaşului de închinare. Apoi, dacă cineva primea oaspeţi, femeia nu stătea cu ei la masă, ci îi servea, împreună cu sclavii.
Această situaţie s-a menţinut până la venirea lui Iisus, cu toate că Legea Vechiului Testament acorda o importanţă deosebită rolului pe care îl are femeia în familie. Pentru a pune ordine în viaţa de familie, Dumnezeu a dat lui Moise tablele Legii, în care desfrâul era pedepsit cu severitate. Înţeleptul Solomon arăta că femeia bună, cinstită, virtuoasă este o cunună pe capul soţului ei, “iar femeia fără cinste este un cariu în oasele lui” (Pilde XII; 4), deoarece “frumuseţea într-un trup necinstit e ca un inel de aur în râtul unui porc” (Pilde XI; 22). Şi tot el spune că preţul unei femei virtuoase “întrece mărgeanul” (Pilde XXXI; 10). Iisus Hristos aduce o nouă religie şi o nouă morală, în sensul că El a venit să restabilească pe om în starea lui dinainte de căderea în păcat, să repună femeia în relaţii egale cu bărbatul, fiindcă aşa au fost creaţi de Dumnezeu. Femeia este egală cu bărbatul pentru că Iisus Hristos Şi-a vărsat Sângele pentru toţi oamenii, indiferent cărui sex ar aparţine.
Ca atare, în prezent, femeia – soție și mamă – poate şi trebuie să activeze şi să îndeplinească aceeaşi misiune ca şi bărbatul în cadrul societăţii, făcându-şi simţită prezenţa în toate compartimentele vieţii publice. Nu este cu nimic inferioară bărbatului, are dreptul la gândire, la simţire şi la acţiune, fiind răspunzătoare pentru actele sale. Ea este o fiinţă umană deplină. Situaţia actuală a femeii în societate vine să confirme cuvintele Sfântului Apostol Pavel: “...nu mai este parte bărbătească şi parte femeiască, pentru că voi toţi una sunteţi în Hristos Iisus” (Galateni III; 28).
Cea mai mare responsabilitate, atât faţă de Dumnezeu, cât şi faţă de societate, îi revine femeii ca Mamă. Femeia îşi atinge apogeul misiunii sale pe pământ în momentul în care a devenit mamă. Pe cât de mare este durerea naşterii, pe atât de intensă este bucuria la vederea noului membru al familiei. Însă, nu este suficientă naşterea unui copil, ci se impune acordarea unei educaţii alese. În acest sens, Sfântul Ioan Gură de Aur scria: “Femeilor, v-a dat Dumnezeu un prilej de mântuire, cel al creşterii de copii, încât nu numai prin voi înşivă, ci şi prin alţii să vă mântuiţi. Aşadar, nimic să nu o întristeze pe femeie. I-a dat Dumnezeu mângâiere nu mică: să nască prunci. Dar nu numai ceea ce ţine de fire i-a dăruit, ci şi creşterea de prunci. Adică, după ce-i naşte, îi păzeşte şi îi păstrează în curăţie şi dragoste. Şi nu mică plată vor avea pentru aceasta, ci chiar foarte mare, fiindcă au crescut atleţi pentru Hristos. Acestea sunt zise despre mama virtuoasă, nu despre orice mamă. Căci numai cea virtuoasă va lua multă răsplătire pentru creşterea copiilor. Copiii sunt o mare comoară care ni s-a încredinţat. Să ne îngrijim, dar, de ei şi toate să le facem ca nu cumva Cel Rău să-i ia de la noi. Ca un cal fără frâu, ca o fiară neîmblânzită este tinereţea. Dar dacă de la început şi din cea dintâi vârstă îi fixăm cu tărie niste hotare bune în care să se mişte, nu vom avea nevoie de multă osteneală după aceea, ci obişnuinţa le va fi copiilor pe mai departe lege”.
În concluzie, trebuie să afirmăm faptul că femeile mironosiţe ni se oferă ca veritabile modele creştine de eroism. Ele L-au urmat pe Mântuitorul Iisus Hristos în timpul propovăduirii Sale, ascultându-L şi împlinindu-I învăţăturile. Pline de dragoste, L-au însoţit şi pe drumul Golgotei, purtând propria lor cruce pe umeri. Învingând spaima, pline de curaj, vin din nou la mormântul păzit cu vigilenţă de soldaţii romani, să ungă trupul Domnului, în timp ce Apostolii (bărbaţii) stau închişi într-o casă, cuprinşi de frică. Pentru dragostea, credinţa şi devotamentul lor dezinteresat, mironosiţele s-au învrednicit de cea mai mare răsplată: ele au fost cele dintâi care au gustat din sublima bucurie a Învierii, făcându-se cele dintâi purtătoare ale veştii celei bune. Apostolii fricoşi au aflat mai târziu vestea cea mare prin intermediul femeilor. Să-L însoţim şi noi pe Domnul Hristos pe drumul Golgotei, împlinind voia şi poruncile Sale divine şi vom dobândi pacea, bucuria şi fericirea în veşnicie împreună cu El.
Preot dr. Cristian Boloş
