Adevărata credinţă se arată în concordanţa dintre cuvânt şi faptă. Fericitul Augustin ne îndeamnă: “La lucru, creştini, la lucru! Întru aceasta va cunoaşte lumea din afară că suntem ucenicii lui Hristos, dacă vom face să sporească binele pe pământ”. Aşa putem depăşi relele acestei societăţi, care se îndepărtează tot mai mult de Dumnezeu şi de Biserică, de adevăratele valori spirituale, iar chipul lui Hristos va străluci în fiinţa noastră şi în viaţa noastră: “Aşa să lumineze lumina voastră înaintea oamenilor, zice Iisus, ca văzând ei faptele voastre cele bune, să slăvească pe Tatăl vostru Cel din ceruri” (Matei V; 16).
Dumnezeu ne vorbeşte astfel: “Nu Mă numiţi Bunătate, dacă nu vă încredeţi în Mine. Nu Mă numiţi Stăpân, dacă nu-Mi slujiţi. Nu Mă numiţi Tată, dacă nu Mă ascultaţi. Nu Mă numiţi Lumină, dacă nu Mă vedeţi. Nu Mă numiţi Cale, dacă nu-Mi urmaţi. Nici Înţelepciune, dacă nu-Mi împliniţi voia. Nici Frumuseţe, dacă nu Mă iubiţi. Nici Bogat, dacă nu vreţi să vă ajut. Nu Mă numiţi Veşnic, dacă nu Mă căutaţi. Dacă vă condamnaţi voi înşivă, nu daţi vina pe Mine!”
Iată ce înseamnă unirea cuvântului cu fapta. Dacă acestea se contopesc, alcătuiesc frumuseţea întregii vieţi, pentru că “viaţa fără de cuvânt mai mult foloseşte decât cuvântul fără viaţă. Viaţa şi tăcând foloseşte, iar cuvântul şi strigând supără. Dar dacă şi cuvântul şi viaţa se vor întâlni, fac o icoană a toată filosofia” (Avva Isidor Pelusiotul). Din inimă izvorăsc iubirea şi bunătatea faţă de semenii noştri, flori de o neasemuită frumuseţe, cu rădăcini adânci în Grădina Raiului, care ne îndeamnă la fapte mari, trezind, potrivit lui Toma de Kempis, întotdeauna în noi “dorul după viaţa veşnică”. Marele gânditor şi filosof Seneca afirmase: “Dovedeşte-ţi vorbele prin fapte! Rostul cel mai de seamă al înţelepciunii şi o dovadă, totodată, este să se pună de acord faptele cu vorbele omului, să se facă în orice moment egal cu sine şi acelaşi. Adesea una voim şi alta zicem că dorim, iar adevărul rămâne ascuns în noi înşine. Dar viaţa fericită stă în faptele frumoase care se realizează prin înţelepciune, căci ea este o artă: arta vieţii. Ea sfărâmă orice piedici şi înfruntă orice obstacole”.
Omul care are numai cuvintele, dar nu are faptele este asemenea pomului care are frunze, dar nu are fructe (Sfântul Ioan Gură de Aur). Mulţi ne aflăm în această situaţie. Una spunem şi alta facem. Dăm sfaturi pe care noi, însă, nu le urmăm. Şi atunci, nu dăm oare dovadă de făţărnicie? Dacă vorbim frumos, bine ar fi şi să trăim frumos, rânduindu-ne viaţa în aşa fel încât ea să poată învăţa chiar şi fără cuvinte. Exemplul personal constituie cea mai puternică predică pentru cei din jurul nostru, pentru cei în mijlocul cărora trăim şi ne desfăşurăm activitatea zi de zi. “A învăţa pe aproapele, este al unuia ce este sănătos şi nepătimaş, fiindcă ce trebuinţă este să zidească cineva casa altuia şi să o risipească pe a sa?” se întreba Avva Pimen. Cel care îi învaţă pe alţii, “dar nu face cele ce învaţă, este asemenea cu fântâna: că pe toţi îi adapă şi îi spală, iar pe sine nu se poate curăţi, ci de toată întinăciunea este plină şi toată necurăţenia într-însa se află”.
De asemenea, Sfântul Ioan Gură de Aur scrie: “Să ne străduim să punem în sufletele noastre învăţăturile cele sănătoase şi o dată cu asta să ducem şi viaţă curată, pentru ca şi viaţa să dea mărturie de dogmele noastre, dar şi dogmele să arate viaţa vrednică de credinţă. Nu avem niciun folos dacă dogmele ne sunt drepte, dar viaţa stricată; şi iarăşi nici nu putem câştiga ceva de folos pentru mântuirea noastră dacă avem viaţă curată, dar nu ţinem seamă de dogme. Se cuvine, dar, să ne împodobim cu amândouă, şi cu învăţături drepte şi cu viaţă curată, dacă vrem să scăpăm de iad şi să dobândim împărăţia. Creştinului nu-i sunt de niciun folos dogmele drepte, dacă viaţa lui e stricată. De aceea şi Hristos fericeşte pe cei ce au şi viaţa curată şi dogmele drepte, zicând: <<Fericit cel ce face şi învaţă>> (Matei V; 19). Învăţătura cu fapta este mai bună şi cu mult mai vrednică de credinţă decât învăţătura cu cuvântul. Un om ca acesta poate să înveţe chiar când tace, chiar când nu e văzut: pe unii prin înfăţişarea sa, pe alţii prin auz; se va bucura de multă bunăvoinţă de la Dumnezeu, pentru că face să fie slăvit Stăpânul său nu numai prin viaţa sa, ci şi prin viaţa celor ce se uită la el”. Cuvinte care nu mai au nevoie de niciun comentariu!
Preot dr. Cristian Boloş
